Acum citesti
Spectacolul velodromului trăit în prima linie

Care este cel mai valoros lucru pentru tine? Acel lucru care îți zburlește un pic părul pe tine și îți trimite un fior aproape electric în corp atunci când te gândești la el sau îl ai la îndemână? Pentru mine unul, amintirile. Amintirile sunt cel mai valoros lucru. Și singurul lucru mai bun decât o amintire este una pe care am trăit-o recent pentru că este încă proaspătă în minte și în suflet. Exact aici aș încadra deplasarea de săptămâna trecută în Cehia, undeva lângă Brno, într-un orășel pe nume Prostejov. După ce am reușit contacul cu niște sportivi din circuitul european de velodrom, am primit o invitație la GP Prostejov, o cursă de velodrom de categoria 1. Tot ce spuneam despre magia acestor curse, despre spectacolul din jurul lor și adrenalină au fost confirmate și cu mult depășite de ce am întâlnit acolo.

Voiajul până la Prostejov nu a fost lejer. Am avut de parcurs 1.200 de kilometri, dar entuziasmul participării la o asemenea competiție a estompat orice obiecție privind lungimea drumului. Mai ales eu nu ar trebui să mă plâng prea mult, colegul meu, Alex, fiind cel care a cârmuit mașina prin România, iar de acolo până în Cehia ne-a mai dat o mână de ajutor și tatăl meu. Una peste alta, după aproape două zile pe drum, ne-am văzut ajunși la Prostejov.

Cursa la care urma să participăm a doua zi includea mai multe probe, printre care cele de sprint și de keirin la care am participat amândoi, dar culmina cu o cursă de Madison care a strâns cicliști din toate colțurile Europei. Velodromul era tot în aer liber, tot din beton, refăcut acum vreo 30 de ani, dar în stare impecabilă, și măsura 300 de metri. Aceste coordonate ale pistei ne-au făcut să nutrim o licărire de speranță pentru ziua cursei, dar știam că concurența va fi dură.

Dură este puțin spus. La linia de start am avut ocazia să regăsim lotul olimpic de velodrom al Cehiei, plus alți cicliști de pe continent care nu sunt foarte departe de monștri sacri ai pistei ce au pus monopol pe medaliile acordate în proba de sprint. Și chiar și așa, demonstrația de forță a echipei naționale a țării gazdă a fost impresionantă. Cel mai bun timp realizat în calificări, cel al lui Pavel Kelemen, a fost de 10 secunde și 4 zecimi, adică exact cu o zecime mai slab decât timpul stabilit de Jason Kenny în finala probei de sprint de la Jocurile Olimpice de la Londra. Inutil să mai spunem că timpii noștri nu au avut nicio pretenție de a ne asigura un loc între primii 8 sportivi, din cei 24 care au luat startul în calificări. Ne mai rămăsese proba de keirin. Conștientizând deja cu cine avem de-a face, ne-am consolat cu faptul că am participat la o cursă unde venise “lumea bună” a ciclismului de pistă. Nici baieul care ni s-a spart nu ne-a ajutat prea mult. Inutil să spun că experții au pedalat cu viteze de circa 70 km/h, nu?

Ziua cursei s-a încheiat cu evenimentul principal, cursa de Madison. Această probă este pe cât de simplă pe atât de spectaculoasă. Iau startul mai multe echipe de câte doi sportivi, ei urmând a parcurge fiecare câte o parte din cursă. Cu alte cuvinte, cât unul pedalează în pluton, celălalt se odihnește activ, mergând lejer în partea de sus a velodromului. Când cel care are ștafeta obosește, își cheamă colegul și îi predă ștafeta printr-o atingere. Ce este palpitant este că atunci când se schimbă rolurile, coechiperii se trag unul pe celălalt, chiar dacă se află înconjurați de alți cicliști. Astfel, spectatorul ia parte nu doar la un regal de viteză și anduranță, ci și la o demonstrație desăvârșită de îndemânare și coordonare între doi sportivi. Dacă ai șansa să asiști la o asemenea cursă în nocturnă, cum a fost cazul meu, atunci spectacolul este mult amplificat. Pozele de mai jos ar trebui să fie cea mai bună mărturie.

Obosiți, dar mulțumiți de cum am fost primiți acolo la Prostejov, căci organizatorii s-au purtat ireproșabil cu toții concurenții, fie ei mai valoroși sau mai puțin, ne retragem la pensiunea unde eram cazați să mai schimbăm niște impresii. Ne-am gândit și la următoarea cursă de velodrom la care vom participa, Campionatul Național de Velodrom ce va avea loc în București în cea de-a doua jumătate a lunii septembrie, pe pista de la Dinamo, dar și la ce am trăit în ziua care tocmai se încheia. Din câte știm, am fost singuri români care am participat la o cursă de velodrom UCI de categoria 1, cel puțin după 1989 încoace. E drept, nu am făcut-o având în minte un rezultat bun pentru că știam cu cine avem de-a face. Este imposibil să te lupți de la egal la egal cu, să zicem, cehii care erau legitimați la clubul Dukla, clubul sportiv militar al Cehiei, și care de cel puțin 4 ani participau cu consecvență la Cupa Mondială de Velodrom și la Campionatele Mondiale. Ca să nu mai vorbesc de sprijinul pe care-l pirmeau din partea Comitetului Olimpic Ceh și al federației naționale… De fapt, în România nu se investește în această ramură a ciclismului nici măcar cât în Bulgaria, deci pretențiile au fost temperate din fașă. Noi am mers acolo și din pasiune pentru acest sport, dar și să vedem cum arată la un nivel înalt. Este o experiență aparte, atât ca sportiv, cât și ca spectator.

Material realizat de Traian Goga, redactor FreeRider.ro

Vezi Comentarii (0)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

11 + 8 =