Locul unde pinioanele fixe sunt la ele acasă

Cu nu prea multă vreme în urmă, relatam despre o expediție efectuată la sud de Dunăre pentru a vedea dacă într-adevăr velodromul din Razgrad există și este practicabil. Ei bine, există și este foarte practicabil, motiv pentru care am mai făcut o vizită ovalului de beton, dar de această dată pentru a mă antrena cu echipa locală, Sprint Razgrad. Ce a rezultat a fost peste așteptări.

Echipa de care ziceam, SKK Sprint Razgrad, nu este una care să te dea pe spate ca dotări. De fapt,  asemeni multor formații sportive est-europene, trăiește din amintirile regimului căzut în 1989 și din virtutea inerției finanțării din partea autorităților locale. În ciuda acestui fapt, SKK Sprint stă bine. Desigur, aici vorbesc despre bicicletele de pistă și restul accesoriilor aferente, adică plăci de angrenaj, pinioane de diferite mărimi, lanțuri speciale, roți plus toate sculele necesare montării, demontării și modificării acestora. Mai fac și performanță, câștigând câteva titluri la Campionatele Naționale ale Bulgariei.

Astfel, împreună cu același coleg al meu Alex, am ajuns în sfârșit să luăm parte la un antrenament al echipei bulgare. Așteptările noastre legate de desfășurarea sesiunii de pedalat erau modeste sau mai degrabă neclare, neștiind de ce vom avea parte, așa că am fost surprinși când antrenorul a scos din garaj motocicleta secției, un IJ de colecție. La ce a folosit-o? A mers cu aceasta pe velodrom, în fața noastră, ducându-ne trena, cum se spune în ciclism. Acest lucru ajută prin faptul că în spatele motociclistului se creează o zonă cu rezistență scăzută a aerului care ușurează efortul ciclistului aflat acolo cu circa 30%. Astfel, sportivului îi este mai lesne să pedaleze la viteză mai mare, cu un efort care să nu îl solicite la maximum. Metoda descrisă ajută la dezvoltarea vitezei, în general, calitate esențială pentru absolut toate disciplinele ciclismului, cu velodromul în frunte. Motocicleta este o idee modificată, având atașată în spatele ei o rolă de la un rulou în caz că ciclistul se apropie prea mult de aceasta, adaptare ilustrată într-o poză de mai jos.

Că am terminat cu partea de teorie despre mersul la plasă, este momentul să descriu un pic cum este să pedalezi cu vreo 60 de km/h, în spatele unei motociclete, dar și a unor cicliști, căci stăteam cu schimbul în spatele acesteia, pe o bicicletă fără schimbătoare și, mai interesant, fără frâne! Începi de la o viteză mică și, treptat, o mărești. Împreună cu restul cicliștilor, am intrat în formația de șir indian atât de bine cunoscută în ciclism. Distanța dintre fiecare era de câțiva centimetri pentru că trebuie să profiți de acea zonă scăzută de rezistență a aerului numită plasă dacă vrei să ții pasul cu restul. Ușor, viteza crește. Apare în dreptul nostru și antrenorul cu motocicleta. Trece în fața noastră și începe să ne dicteze ritmul. Unul lejer la început. Nu după mult timp, simți că pedalezi mai repede. Deja aerul care văjăie pe la urechi devine ceva banal. Chiar și în spatele vehiculului motorizat, ne schimbăm la trenă. Toți trebuie să profităm de protecția oferită de acesta. Viteza crește și mai mult, aproape pe nesimțite, dar nu o simți pentru că ești concentrat să nu intri în roata celui din față, întâmplare nefericită, cu consecințe crâncene. Câteva momente mai târziu, câțiva kilometri/oră suplimentari au mai apărut. Forța centrifugă își intră de tot în drepturi la o asemenea viteză și ajungi să stai perpendicular pe virajele înclinate la aproximativ 40 de grade. Pe măsură ce timpul trece și ritmul se înăsărește, simți că mușchii îți lucrează de zor. Bicicleta ajunge să fie aproape o extensiei a corpului tău, deoarece prin mișcările și deciziile tale o controlezi. Nu, aici nu mai ai frâne de care să tragi ca să te oprești ori pinioane pe care să muți lanțul. Orice mișcare greșită va fi penalizată cu o tăvăleală pe asfaltul abraziv al velodromului. Deja mă întrebam dacă o parte din adrenalină nu vine și din iminența acestui pericol… Singurul lucru care te mai ajută în ajustarea vitezei este însăși virajul înclinat. Dacă vrei să încetinești, tragi de ghidon foarte ușor la dreapta, pentru că rampa pistei va acționa precum o urcare.

Viteza este tot mare și turele se parcurg într-un ritm amețitor. Puterile mele se împart între atenția care mă împiedică să fac cunoștință cu asfaltul și drămuirea forței necesare susținerii ritmului. Antrenorul supralicitează și mai trage de accelerație cât să facă durerea din picioarele mele și mai greu de suportat. Sunt convins că nici restul nu se simt mai bine. Se vede după grimasele lor. Finalul nu diferă cu nimic de parcursul acestei ședințe care, deși pare că a durat ore, nu s-a întins decât pe parcursul a 25 de minute. Din nou, viteza crește la dorința celui aflat pe motocicletă. Crește atât de mult încât, unul câte unul, ne rupem din spatele mașinăriei care ne-a chinuit de aproape jumătate de ora încoace. Ne mai învârtim câteva ture, pentru revenire, după care mergem să luăm o pauză. A fost aproape ca o manșă de Keirin.

Antrenamentul continuă și mai repetăm de două ori sesiunea de 25 de minute cu pauza aferentă de după terminarea uneia. O oboseală crâncenă a pus stăpânire pe mine și pe Alex, iar faptul că bulgarii terminaseră și ei cu antrenamentul ne-a făcut să ne strângem lucrurile și să luăm direcția mașinii. Obosiți, dar cu un entuziasm aproape copilăresc, ne bucurăm că am putut pedala alături de alți împătimiți ai vitezei de pinion fix.

Traian Goga, redactor FreeRider.ro