Acum citesti
Ovalele de beton ale Balcanilor

Departe de toiul luptelor de pe splendidul velodrom din Londra, unde maeștrii ca de alde Chris Hoy, Jason Kenny, Gregory Bauge, Teun Muelder ori Maximilian Levy se luptă pentru gloria olimpică, o mână de oamenii cu aspirații spre statutul de ciclist de velodrom se zbat într-un anonimat aproape perfect. Câți dintre voi știți că există un velodrom în România, aflat la doar câteva sute de metri de stadionul Dinamo, și tot pe voi vă întreb dacă știți că vecinii noștri de la sud de Dunăre, bulgarii, au țara împânzită de câteva asemenea arene, dar care așteaptă și acestea, cuminți, niște atenție? Din partea cui, greu de spus.

Mânați de dorința presantă de a încerca betonul, eventual parchetul, unui alt velodrom, căci de cel de la Dinamo ne cam săturasem, împreună cu tovarășul de pedale Alex, ne-am urcat la 5 dimineața în mașină cu direcția Razgrad. Umilul oraș bulgăresc e la vreo 150 de kilometri de București, distanță pe care am parcurs-o numaidecât, și este una din urbele acelei țări înzestrate cu o astfel de pistă, la fel ca Sofia, Burgas, Plovdiv și altele pe care nu le mai știu. Firește, prin Bulgaria a mers cel mai bine pentru că, să recunoaștem, puține lucruri se compară cu vama și podul de la Giurgiu ori cu stilul românesc de a asfalta șoselele intens tranzitate.

Velodromul din Razgrad se află pe o colină, unde este amplasat și stadionul de fotbal, câteva terenuri de tenis, vreo două restaurante și un monument închinat liderilor comuniști, căzut în paragină. E drept, nici velodromul nu aducea cu vremurile sale de glorie, dar entuziasmul rulării pe o nouă pistă anula orice cârcoteală.

Pe ovalul din Razgrad, situația nu e foarte diferită de cea de la arena din Ștefan cel Mare, dar asupra acestui ultim aspect revin mai târziu. Velodromul este în aer liber, tot din beton, dar este mai scurt, de 250 de metri, precum cel olimpic. Este foarte înclinat, mai înclinat ca și cel de la noi, fiind imposibil să stai în picioare pe viraje sau la întrarea în aceastea.

 

Nu știu exact când a fost construit, dar după arhitectura totalitară a tribunelor, aș zice că undeva după anii 70, dar fără a-i depăși pe 80. Starea betonului era bună, dexteritatea depășirii găurilor pe care o căpătasem la București dovedindu-se acum complet inutilă. Trebuia să ne ferim de ceva, de Mama Natură mai precis, niște crengi ale copacilor din jurul pistei încomodându-ne atunci când rulam pe sus. Pesemne, erau cândva și niște instalații funcționale de nocturnă.

 

În oraș, există o echipă de velodrom. Se numește Sprint Razgrad, dar nu am reușit să luăm legătura cu ei înainte de a ajunge acolo, așa că ne-am învărtit de unii singuri. Am dat însă peste Vasili, mecanicul echipei care a apărut întâmplător în timp ce ne antrenam. În ciuda comuniunii practicanților acestui sport și a asemănării dintre aceștia la nivel global, indiferent de naționalitatea lor, bariera lingvistică dintre noi și Vasili a fost un obstacol greu de trecut. Noroc cu niște cretă uitată prin atelier cu care el ne-a mâzgălit pe perete ora la care băieții de la club se antrenează. Venisem prea devreme, ei începând antrenamentul undeva spre după-masă. Din cele 5 cuvinte în bulgară pe care le știu, am făcut uz de vreo 4, dar din păcate 3 dintre acestea erau “da”, “bine” și “bicicletă”, așa că comunicarea orală nu a fost prea eficientă. După niște gesturi irepetabile ale mâinilor noastre, am plecat cu un număr de telefon al unui sportiv de la club. Cât de util va fi acesta în reabilitarea relațiilor cicliste de velodrom româno-bulgare, nu pot ghici.

Decidem să plecăm, dar nu înainte de a mai trage o manșă de sprint. Am uitat să meționez că nici la bulgari, cel puțin nu la Razgrad, velodromul nu servește ca loc de antrenament doar pentru cicliști. Nu, este multifuncțional. Câțiva atleți veniseră să alerge în interiorul său, un domn de vârsta a doua își fugărea câinele în centrul arenei, iar o familie de turiști francezi se așezase pe marginea pistei urmărind aceste scene. Împachetăm hainele, montăm bicicletele pe mașină, degustăm o specialitate locală și pornim spre casele noastre. Prima parte a aventurii bulgărești se încheiase și nu regret că am fost acolo.

 

Realitatea crudă și-a cerut drepturile a doua zi, când ne-am prezentat la obișnuitul nostru antrenament împreună cu restul echipei Voința București. Și la noi, velodromul este multifuncțional. Echipa de rugby se antrenează în centrul acestuia, cineva taie mereu iarbă cu o motocoasă și, dacă ești cu adevărat norocos, poți asista la aterizarea unui elicopter SMURD în centrul arenei.

Revenind la detalii tehnice despre al nostru, e ceva mai lung, are 400 de metri, este mai puțin înclinat în viraj, lucru normal având în vedere lungimea considerabil mai mare a sa, și este presărat cu gropi umplute barbar cu beton până la aspectul unei movile, mai ceva decât un teren minat din Somalia. E drept, nici vârsta nu-l ajută, fiind construit undeva pe la începutul anilor 50. Pe velodromul Dinamo s-au antrenat cicliști români care au ajuns campioni balcanici sau au luat locuri bune la diferite competiții precum Jocurile Universitare. Nu au fost niciodată în primul eșalon mondial, dar sportivii autohtoni nu au avut nicicând astfel de condiții. În schimb, exista o vreme când tribunele pistei de la Dinamo erau pline, iar tribunele stadionului de fotbal aproape pustii. Se întâmpla cândva, dar atât de demult de parcă ar fi într-o altă viață. Acum, velodromul servește ca și curiozitate pentru cei care știu de existența lui sau ca loc de antrenamente pentru mâna de cicliști licențiați la cluburile bucureștene.

Totuși, un astfel de loc nu ar trebui abandonat. Ciclismul de velodrom nu este o disciplină ce poate fi practicată chiar de oricine, necesitând niște dexteritate suplimentară. Nu uita, acolo rulezi alături de mai mulți sportivi pe biciclete care nu au frâne, nu au schimbătoare, ci doar o placă și un pinion fix. Dar ceva îmi spune că acolo e un loc bun de început sportul de performanță, mai ales pentru copii. Nu sunt mașini, nu sunt câini și nici obstacole. Cursele sunt mult mai ușor de organizat, iar spectatorii le pot urmări din tribune. Este o idee. Oricum, din 13 până în 15 septembrie, vor avea loc pe velodromul Dinamo, Campionatele Naționale de Pistă.

Traian Goga, redactor FreeRider.ro

Vezi Comentarii (8)
  • Cum se intra, costa ceva, trebuie sa fii inscris in club etc ?
    Ce program are, macar informativ ?
    E vorba de cel de la Dinamo, evident 🙂

  • Velodromul se afla in capatul parcului sportiv Dinamo. Poti intreba paznicii de pe acolo. Nu costa nimic intrarea (asta ar mai lipsi!), nu trebuie sa fii inscris nicaieri, nu te intreaba nimeni de sanatate. Poti veni oricand, dar daca vrei sa mergi pe el, chiar si experimental, recomand puternic sa porti o casca. In timpul saptamanii se fac antrenamente de dimineata, de pe la 9.

  • Din ce an sunt pozele cu velodromul Dinamo? Sunt uimit cat de degradata e pista acum fata de perioada in care s-au facut fotografiile. Partea cea mai trista e ca este degradata din cauza unor reparatii prost facute de niste Gigei si Dorei care au „reparat” si acolo unde nu era nevoie. Trebuiau sa consume mortarul daca tot au facut prea mult.

  • A 3-a poza este de la campionatul de anul trecut, iar toate celelalte de la cele din 2006 si 2007. Din pacate, asa este, reparatiile au fost facute de niste oameni care nu aveau nici cea mai vaga idee ce fac.

  • Articol excelent, felicitari autorului! Intr-o ramura sportiva atat de marginalizata din toate punctele de vedere, dintr-odata apare un campion Olimpic-Paralimpic. Inseamna ca acest sport a inceput sa-si revendice drepturile! iar acest articol semnat in data de 3.august.2012 se pare ca a vizionat corect…

  • E pacat ca la noi in tara nu se mai investeste deloc in sport, cu atat mai putin in cele cu un public mai restrans. Avem multi oameni talentati care nu reusesc din cauza conditiilor precare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

1 + six =