4 islands a început cu adevărat o dată cu etapa întâi. Cu toții am luat contact cu “hardcoreala” care înseamnă aici piatra și stânca de pe insulele Croației. Greu, dar frumos, pentru că nu mai găsești peisaje ca aici. Adică, unde mai cobori de pe munte, cu Adriatica și plaja în zare. Adevărul este că și bicicleta trebuie să fie în stare de funcționare absolut perfectă, și ideal full-suspension, pentru a atenua cât de cât terenul aspru.
Cei 70 km și 1700 m urcare au trecut azi destul de greu pentru noi. Însă cum nu ne-am propus să cucerim podiumul, pentru noi este o reușită faptul că am terminat etapa în timp util, și nu chiar la limită. Dar mai ales fără accidentari. Pentru că dacă iei o trântă, se cam termina tot. Și la viteză mică, o căzătură pe potecile astea de aici, cu 500 de colțuri de stâncă pe metru pătrat, poate însemna sfârșitul vacanței.
Startul zilei a fost confortabil și azi, fiind din fața hotelului unde am fost cazați. Am avut o bucată de câțiva kilometri de asfalt în urcare, apoi forestier în urcare, apoi potecă în urcare. Iar poteca este „aia celebră”, îngustă și în zig-zag, până pe „moon surface”, platoul „selenar” de lângă plaja din Baska. Urcarea prin pădurea de pin a fost plăcută, dar o dată ajunși sus, am ieșit și din pădure. Din fericire a fost soare întreaga zi, și nu ploaie cum se cam obișnuiește pe aici, în perioada asta.
Platoul a însemnat un fel de fals plat, dar și ăsta, pe o potecuță plină de stânci și colțuri care abia așteptau să ia contact cu genunchii sau coatele tale. Am trecut repede, după care am intrat pe forestier, unde și viteza a crescut. Trebuia însă atenție mare, terenul fiind acum cu pietriș, iar la viraje, erai ca pe gheață. Așa că întotdeauna trebuia frânat din timp.
Am mai participat la maratonul ăsta de încă 3 ori în trecut, însă uitasem unul de highlight-urile etapei întâi, mai precis coborârea principală a zilei, formată din două coborâri distincte. Poteca îngustă, complet stâncoasă și foarte tehnică. Pe potecile astea s-ar fi simțit bine mai degrabă un mtb de enduro, cu suspensii de 140-160 mm și anvelope grase și tacky. Pentru noi, cu xc-urile noastre „subțiri” și suspensii de 100 mm, a fost destul de greu. Trebuia tot timpul să ajutăm suspensia și să compensăm din mâini, încheieturi și coate. Și picioare.
Mai departe, cele 5 ore și jumate, cât a ținut etapa noastră, a însemnat un sus și jos continuu. Unele urcări lungi, pe forestiere, din când în când extrem de abrupte și cu pietriș, unde trebuia să te dai jos, pentru că oricum nu aveai aderență, alteori urcări mai scurte, dar pe poteci tehnice, cu stâncă. Iar și iar stâncă. Apoi alte coborâri, mai rapide sau mai tehnice. Ideea este însă că acesta a cam fost și maximum de tehnic de la 4 Islands, coborârile întâlnite la etapa întâi. Mai avem așa ceva și la etapa a 3a, dar nu mai dificil de atât.
Maine, joi, avem etapa a 2a, care pentru mine este „de temut”. Ultima oară când m-am dat aici, în 2019, a plouat la greu, întreaga zi. Pentru mine etapa 2 înseamnă coșmar și atât. Asta pentru că profilul etapei este un „fierăstrău”. E drept că va fi mai scurtă și cu mai puțină urcare decât etapa 1, doar 65 km și 1.120 m, dar urcările și coborârile repetate, toate relativ scurte, nu ne vor lăsa să intrăm într-un ritm.
Fierăstrău înseamnă că urcările rămân la fel de obositoare, în schimb pe coborârile repetate și scurte, nu ai timp să te odihnești. În plus, etapa 2 este cam singura unde găsim noroi ca la noi acasă, din ăla, lipicios și din belșug. Din fericire, prognoza arată bine de data asta. Însă ce-am observat, starea vremii, aici între insule, e foarte improbabilă. Reprizele de ploaie se plimbă printre insule, iar dacă te prinde, ești fericit…
