Parcă aşa spunea şi talentatul Leo di Caprio în “The Beach”, aştepţi cu nerăbdare un moment, iar atunci când îl traieşti cu adevărat, acesta se desfăşoara cu totul altfel! Spun asta pentru că la linia de start a traseului lung Surmont MTB Challenge m-am regăsit neaşteptat de golit de gânduri şi de senzaţii… SPD-urile riderilor s-au închis însă mai toate în aceeaşi secundă, pocnind metalic, ca nişte arme gata se fie folosite, ceea ce a pus capăt reveriei mele pe teme cinematografice.
Lucrurile s-au cernut rapid pe cei nouă kilometri de forestier din Valea Limbăşelului. Robert Gustav trece pe lângă mine şi se transformă într-un punct verde, pe care-l văd micşorându-se viraj după viraj, mai depăşesc unii concurenţii, alţii mă depăşesc la rândul lor. Lumea îşi caută ritmul, riderii forţează, dar încă sunt precauţi ţinând cont nu atât de lungimea, cât de complexitatea traseului care ne aşteaptă. Dar iată-l pe Cosmin Ditomozu, e pe marginea drumului pietros si prăfuit, meştereşte ceva la bicicleta! Peste puţin timp îl văd trecând pe lângă mine şi decid să mă agăţ de el, atât cât oi putea! Nu ştiu însă ce arderi interne are riderul NoMad Merida, pentru că măruntaiele mele erau cât pe ce să ia foc, pe scurta perioadă în care m-am străduit să mă ţin după el.
Noroc însă că am ajuns în pădure şi pot să dezactivez modul “urcare”, care oricum nu e cea mai avansată funcţie a mea în ciclism şi mă concentrez la potecile şepuitoare, pe care e suficient să ţii raportul potrivit, pentru a te trezi “catapultat” pe următoarea urcare, de regulă… mică şi rea! Urmează o scurtă coborâre pe rădăcini, aşa ca de încălzire şi jocurile pot începe: traseul este foarte tehnic, cu şi mai mult rădăcini, atât în urcare cât şi în coborâre, cu viraje întortocheate şi tot soiul de şleauri, de denivelări, mai câte un bolovan, care te obligă să găseşti mereu soluţii. Nici în zonele plate nu te poţi relaxa, pentru că brusturişul mai ascunde câte o rigolă, câte un buştean… Ce mai, suntem la munte, şi de abia ce am intrat în prima buclă a traseului lung, care mă scoate în golul alpin de unde pot arunca ocheade Bucegilor, înainte de a începe push bike-ul către Vărful Ţigăii, “creditat” cu peste 1.700 de metri altitudine. Un uriaş beach-banner Trek flutură falnic pe platou, arunc o privire peisajului, soarele arde, munţii aproape că fumegă la orizont, după care mă lansez în coborâre. E emoţionat, pentru prima dată am ocazia să pedalez la altitudinea asta şi încerc să fiu cât mai fluid, să pun greutatea pe pedale şi nu pe ghidon, lăsând bicicleta să îşi facă treaba. Pentru coborârea spre lacul Găvan – lac care, între noi fie vorba, mi-a scăpat privirii agere, am ales să cobor şaua, şi bine am făcut, chiar şi aşa tot am încasat o trântă uşoară. Am reintrat în traseul mediu şi nu am cum să uit o coborâre care din cauza tractării copacilor tăiaţi arăta destul de ameninţător, dar de fapt, aderenţa, dincolo de stratul gros de colb era chiar satisfăcătoare, atât doar că se făcea un praf ca la… rally raid!
Un nou punct fierbinte: scrâşnetul frânelor mă anunţă că mă îndrept spre cea mai solicitantă şi mai întortocheată coborâre pe rădăcini, dar care după recunoaşterea făcută cu o săptămână înainte de concurs s-a dovedit a fi neaştepta de distractivă. Pământul e mai uscat de această dată, iar asta mă ajută să pot potrivesc bicicleta pe viraje, mă înviorează, aşa că Valea Azugii şi urcarea pe forestierul de acolo trece repede, până mă trezesc la poalele pârtiei Cocoşu din Predeal, la proba King of the Hill, căruia îi spun pas, căci simt cum energia mi se scurge din corp şi mai e până la finiş. Cristian Constantinescu, un ciclist pe care-l ştiu de la Thassos Ultra Challenge are însă altă abordare şi îl văd cum insistă să pedaleze, bicicleta dă să se ridice pe o roată, Cristi începe să o ia într-un uşor zig-zag, pe cote de nivel şi până la urmă stăruinţa îi este răsplătită, căci îl regăsim pe poziţia 11 în clasamentul select al celor 14 rideri care au putut dovedi această mare provocare. Sus, e timpul pentru o lămâie care îmi face gura apa, asta ca să mai alung din dulceaţa batoanelor, a gelurilor şi a băuturii isotonice, mici ajutoare cu care îmi burduşisem buzunarele…
Trece şi cabana Gârbova, “escaladez” împreună cu mai mulţi rideri ultima porţiune de push-bike, în faţă apuc să o văd pe Emese Fodor şi încep să mă pun “în ordine” pentru proba de Speed Master. Ar fi păcat să greşesc chiar acum! Simt ploaia în aer şi mă lansez pe coborăre, mai întâi poteca te îmbie cu multe linii drepte şi cu viraje nu foarte dificile, după care se transformă în ceva ce seamănă cu serpentinele Transfăgăraşanului, pentru ca pe sfârşit să te poarte chiar şi prin câteva şanţuri adânce. Ies pe exteriorul virajelor, pietrele sunt o provocare, dar termin proba “curat”. Cea mai frumoasă recompensă o primesc însă chiar în apropierea finişului: o coborâre abruptă, pe o cărare îngustă, în cotă de nivel printre brazi, unde la revunoaştere îmi “notasem” un viraj de 90 º, pe un evantai de rădăcini, care nu putea fi “păcălit” pentru că trasa alternativă se închidea pe o buturugă respectabilă. Deşi îmi propusesem să cobor din şa, m-am trezit cu bicicleta ţopâind vesel peste… momentul ce mi-l notasem drept cel mai dificil din concurs! Să nu credeţi însă că scriu race-reportul ăsta ca să mă dau mare, în zece metri mă vărsam cu spor, pierzând controlul roţii spate, dar măcar ieşirea în décor s-a făcut pe deplin calculat şi încă pe sol moale. Surpriza de final a fost ploaia, un duş rece de vară, care m-a prins pe ultimele sute de metri ai parcursului, aşa că înviorat, am putut să sprintez spre linia de finiş, unde eram aşteptat de organizatorii cu o frumoasă medalie de finisher.
Marc Sandu
