Week-endul trecut am participat din nou la Maratonul Țării Gugulanilor, un eveniment ce se desfășoară în Banat și care anul acesta ne-a găsit la cea de-a 3-a ediție. Dupa că anul trecut am lipsit din cauza pregătirilor pentru BAC, de data asta mi-am propus să revin în frumoasele zone din Poiana Mărului pentru a lua startul din nou în această Țară.
Am ajuns în zona competiției cu timp la dispoziție atât cât să ne ridicăm numerele și să ne punem pe biciclete pentru încălzire, startul fiind programat la ora 10. Încă de dimineață mi-am programat micul dejun și resursele, precum și încălzirea dinainte de start pentru ora 10. După ce ne-am aliniat la start, am înțeles că la ora 10 vor lua startul cei de la categoria Maraton, iar cei de la Race la ora 10:30. Nu a fost o veste tocmai binevenită pentru mine, fiind necesar să îmi continui încălzirea încă vreo 25 de minute.
Toate acestea m-au ținut în priză, iar după start, eram suficient de încălzit cât să rulez alături de primii, având în vizor primul concurent. În cele din urmă s-au format două mici grupuri: unul fruntaș, condus de Doddo, și grupul nostru în care eram împreună cu Darius și Zsolt de la C.S. Tibiscus. Am mers împreună până când au început urcările foarte abrupte, unde Zsolt s-a distanțat ușor-ușor, însa tot a rămas în câmpul nostru vizual.
Când a început coborârea pe bolovani, deja nu il mai vedeam pe Zsolt, dovada că 29erul rulează foarte bine peste bolovanii care păreau mai mari ca în primul an când am participat. Cred că mi s-au părut mai mari și din cauza cauciucurilor pe care le-am ales (1.95), fiind singura opțiune pe care o aveam la dispoziție.
A fost o coborâre solicitantă în special pentru mâini, care îți punea la încercare și abilitatea de a face slalom printre bolovani. În acel moment, mă gândeam cum ar proceda cei mai buni în situația aceea, având în față un drum piperat cu bolovani de toate mărimile, iar răspunsul în capul meu a fost că: „cel mai probabil ar încerca să găsească o trasă cât mai dreaptă printre ei, să vadă niște linii mai mult sau mai puțin vizibile printre bolovani”. Așadar, asta încercam să fac și eu.
Am fost uimit să văd cu ce viteză a trecut un concurent pe lângă mine ce avea full-suspension. O alegere foarte bună pentru o coborâre ca aceea… Apoi a urmat o succesiune de coborâri și urcări pe bolovani și drumuri de pădure până la punctul de alimentare. Știam de acum 2 ani că urmează o urcare infernală după punctul de alimentare, pe care absolut fiecare concurent s-a dat jos să impinga la ea vreo 200 de metri.
Imediat după vârf, nici nu ne-am urcat bine pe bike-uri că a urmat o coborâre pe un drum de taf, plin de noroaie. Dă-te iar jos! Apoi a urmat o altă porțiune abruptă de push-bike, iar de data asta moralul meu, împreună cu resursele și motivația erau la pământ. Îmi ieșisem din ritm pe porțiunile acelea în care eram mai mult pe lângă bicicletă decât pe ea. După zonele de push-bike, bineînțeles că pantofii erau plini de pământ și nu mai intrau în pedale, o nouă frustrare.
De aici și până la asfalt a urmat o coborâre în unele locuri foarte abruptă, care culmina cu ieșirea la asfalt după care a urmat o urcare pe asfalt de 11 km, spre ultimul punct de control, de unde, lipsit de resurse și fără motivație (iarăși…), după 53 de km, am cotit spre finish, gândindu-mă la ce ploaie torențială urma, dat fiind faptul că începuse deja să picure.
Per total au fost câteva minusuri ale acestei ediții și recunosc că am fost dezamăgit în principal pentru că am mers destul pe lângă bicicletă, lucru care m-a demoralizat. Nu, nici faptul că programul nu a fost foarte bine stabilit și afișat nu m-a ajutat prea mult. Mi-aș fi organizat mai bine timpul, masa, încălzirea și alte cele. Apoi cronometrarea mi s-a părut că are avea niște carențe, mai ales când venea vorba de înregistrat mai mulți concurenți.
La fel de adevărat este că și condițiile meteo și-au adus aportul lor, facând traseul mai dificil. Ecuația aceasta de push-bike, noroi, push-bike, iar apoi push-bike și pe coborâre, cu 11 km de asfalt, nu m-a încântat prea mult. Mă gândesc că nici alți concurenți iubitori ai acestui sport nu au fost prea bucuroși pe a doua jumătate a traseului, mai ales că e mountainbike, nu trail running, downhill sau șosea, dar nu e mereu cum am vrea să fie.
Totuși, țin să îi felicit pe organizatori pentru că au reușit să strângă din nou atâția oameni la o nouă ediție, lucru deloc ușor realizabil, mai ales că disciplina XC-ului poate fi anevoioasă uneori. M-am bucurat de fiecare dată să revăd prietenii și oamenii care iubesc sportul. De asemenea, îi felicit pe câștigători, care au dat dovadă de o putere fizică și psihică incredibilă, acest concurs fiind mai mult o luptă cu psihicul fiecăruia, în opinia mea.
Să nu uităm nici de zona superbă a Munților Țarcu și, personal, mă bucur de prima parte a traseului unde am mers împreuna cu locul 2 și 3 de la “general”. Pot considera, lejer, acest concurs un antrenament veritabil pentru weekendul viitor, când ne vedem la Brașov XCM. Am încredere că organizatorii de acolo ne vor pregăti ceva frumos, pentru că zona le oferă frumuseți și trasee deosebite.
Material scris de Sergiu Paraschivu
urcarea pe sosea de fapt era 16km si nu 11 cum spuneau organizatorii, nici lungimea totala si nici diferenta de nivel(2200) nu erau bine calculate, cam nasol la un concurs de 4-5ore
Foarte frumos articolul! Tin sa te felicit pentru performanta ta si sa iti multumesc ca m-ai motivat atunci pe urcarea pe asfalt sa continui si sa imi gasesc forta necesara de a termina cursa. Tin minte ca pe tot parcursul traseului te ajungeam pana ramanea intre noi o distanta de vreo 50 metri si apoi iar te desprindeai si ieseai din raza mea vizuala. Inca odata felicitari!