Acum citesti
Epica de bikepacking: traversarea Păpușa – Cascoe – Piatra Craiului, ziua 1
Epica de bikepacking traversarea Păpușa - Cascoe - Piatra Craiului

În ultimii ani, cu precădere în ultimii 2, cei pandemici, fenomenul de bikepacking parcă a înflorit, peste tot pe glob. Oamenii au renunțat din ce în ce mai mult la curse sau la turele lor uzuale. Cicliștii, fie ei mtb-isți sau șoselari, rideri de cross-country sau enduro, din ce în ce mai mulți lasă șoselele, forestierele sau potecile să îi poarte departe, în căutarea cabenei dintre munți sau a locului ideal de pus cortul. Și la noi, fenomenul nu a rămas neobservat. Avem deja legende locale, precum Radu Diaconescu, care a reuțit să dovedească cursa de pe Drumul Mătăsii, în mijlocul Kârghistanului, dar avem și oameni care au cautat libertatea prin peisajele de vis ale României.

După ce anul trecut am descoperit sudul extrem al Dobrogei, pe tura de bikepacking București – Călărași – Vama Veche, anul 2021 am vrut să îl dedic enduro bikepacking-ului. Împreună cu Petre Paraschiv și Adi Cârstinoiu, am ales o tură ce ne-a purtat adânc în zona sălbatică dintre Iezer și Piatra Craiului. Urmează povestea enduro bikepacking Iezer – Papusa – Piatra Craiului

Ziua 1: Urcarea Vârfului Păpușa și potecile pierdute din Cascoe

Traseul, pornind din Rucăr, urcând pe vechea strategică până la izvorul Argeșelului și cucerind Vf Păpusă, ne-a purtat pe superbele muchii ale Iezerilor. Am admirat vechile stâne abandonate, mici amintiri ale prezenței umane, fiecare cu propria poiană, locuri unde zmeura, murele și urzicile mari de august târziu au recâștigat ceea ce era, cândva, al omului. Urcarea este lungă, pare că te duce peste nori, deasupra muntelui în sine.

Una dintre nenumăratele stâni de pe urcarea de bikepacking pe Papusa
Una dintre nenumăratele stâne de pe urcare
poienile de pe Papusa, fiecare cu proria stana, de pe tura de bikepacking
Fiecare poiana ascundea o clădire veche
peisajele de vis de pe urcarea de bikepacking pe Papusa
Peste tot numai oportunități de poze

Urcarea pe drumul către Vf. Păpușa

Cele câteva stâne încă folosite sunt păzite de câini. La ce priveliști sunt pe acel forestier, la cum se desfășoară în fața ta culoarul Rucărului, dealurile cu poienile pitorești ale Dragoslavelor, sau profilul taios al Crailor, la toate acestea ai parcă impresia că acei câini păzesc priveliștea, nu oile rătăcite pe munte, sau cei câțiva porci ce se bălăcesc și strică izvoarele. Pentru că așa pare, că odată ce ai ieșit din pădure și te apropii de golul alpin, muntele te primește în altă lume, un tărâm unde brazii tineri s-au adunat în cete mici, unde cele câteva stâne de piatră au devenit casele de vară ale țiganilor din zonă, iar aceștia cutreieră forestierele în căruțe trase de cai vânjoși, mereu căutând zmeură, afine și mure. Ca și noi, de altfel, oprind la fiecare crâng, bucurându-ne de roadele muntelui în luna august.

popasul de zmeura de pe urcarea pe Papusa, din tura de bikepacking
Petre în tufa de zmeură
Piatra Craiului, vazuta de pe urcarea pe papusa, in tura de bikepacking
Muchia Craiului
poienile de deasupra Rucarului, vazute de pe tura de bikepacking
Poienile de deasupra Rucărului

Vârful a venit greu. Când drumul cotea încet spre stângă, ocolind izvorul Argeșelului, noi am ținut poteca în sus, mergând pe urmele enduristilor, către Păpușa. Push bike, mult, pe o muchie ce ascunde prag după prag, de parcă îți refuză atingerea vârfului fără trudă. Am ezitat la intrarea pe curba de nivel spre poteca de la 4 Munți, ce ducea către Sătic. Păpușa era în nori, iar noi eram obosiți, însă altul era planul, așa că am continuat urcarea. În vârf am savurat ce mai aveam prin traistă, senvișuri, ciocolată, cola. În față, poteca spre Cascoe începea să prindă contur. Spre vest, căldarea Iezerului primea razele răzlețe ale soarelui. Iar înapoi, isprava noastră, urcarea din Rucăr, ne amintea de ce ne place atât de mult să suferim.

selfie cu bicicleta pe varful Papusa
ZÂmbetele de la Păpușa
oboseala dupa urcarea vf papusa
Petre, după ce a ajuns în vârf
panorama catre Campulung, de pe Vf Papusa
Panorama urcării pe care tocmai ce o terminasem
panorama catre caldarea Iezerului
Căldarea Iezerului

Coborârea pe Cascoe

După vârf, muntele ne-a provocat fizicul, răbdarea și voința, în timp ce ne luptam cu puținele rămășițe ale vechii poteci de pe Cascoe. Traseul, unul ce ar putea fi o referință pentru enduro/downhill la noi în țară, a fost predat din nou naturii. Pășunile alpine, pline de smocuri, ne-au lucrat brațele și umerii, fiecare metru fiind o luptă să rămâi pe bike, fiecare smoc trecut o mică cucerire. Ora târzie ne apăsa, apusul venind parcă prea repede pentru ce ne-am propus noi să facem în acea zi.

Parcă nu erau atât de rele toate opririle 🙂

La capătul pășunilor alpine, o stână, ciobanii trâgănd oile la muls, cânii parcă prea leneși să ne dea atenție. Un cal rămăsese în urmă să păzească structura de lemn, câteva vaci pășteau liniștite la liziera brazilor. Noi, debusolați, obosiți după 3 kilometri cuceriți metru cu metru (carry bike la vale, chiar și prin jnepeni), priveam marginea pădurii, încercând să deslușim o intrare pe vechiul marcaj. Unul dintre ciobani, într-o română (mult spus) stâlcită, ne-a arătat intrarea, în aceeasi manieră în care o busolă îți arată direcția. Urma doar să ajungem la brazi și să deslușim intrarea. Poteca era veche, cu multă căzătură și brazi mici crescuți pe ea. Și „în cap”, abruptă și în praguri. Nu aveam de ales, am dat-o înainte, rădăcină după rădăcină, prag după prag. Pe jos era acel amestec de pamânt negru de munte cu ace uscate de brazi, cu aderență perfectă. Iar secțiunile de câteva zeci sau sute de metri dintre brazii căzuți, pe care ne dădeam, ne însâmânțau în minte ce linii ar fi putut fi aici, cu puțină amenajare.

pasunea de pe coborarea de enduro Cascoe
Poiana din piciorul Cascoe
stana de pe Cascoe
Stâna de pe Cascoe

Adânc în pădure, când Munții Noștri ne-a dus greșit, iar Garminul cauta cu greu semnal, am găsit un izvor. Iar 20 de metri mai jos, un polonez, singur, urcând pieptiș muntele, echipat să petreacă noaptea pe creastă. Ne-a întrebat dacă acela era drumul spre Păpușa, pentru că pierduse poteca și din vale urcase numai printre copaci, pieptiș. Ne-am minunat de lipsa lui de frică, i-am explicat că mai avea de mâncat câteva pâini pănă în vârf, iar câinii de la stână și urșii puteau să îi facă drumul mult mai greu. Ne-am salutat, iar noi am dat-o din nou la vale.

Potecile vechi, într-un final, au dat la o poiană, unde cândva era un caton forestier, și el uitat în munte. Drumul ce ducea la el fusese săpat de viituri, iar acum era mai mult un mic canion, amestec de pietre mari de calcar, nisip și bușteni putreziți, totul flancat de zmeură și urzici. Liniile de coborât le distingeam cu greu, iar orice ocolire se lăsa inevitabil cu un fel de urticarie pe mâini și picioare. Serpentinele păreau nesfârșite, abrupte, parcă mergând în adancul pâmăntului. Ora târzie amplifica graba noastră de a coborî.

Momentul întâlnirii cu drumul spre Pecineagu a fost o mână divină. Am făcut dreapta, iar puțin mai jos am dat chiar peste mici tabere de rulote, familii pornind focul de tabără sau luând cina. Era deja 8.30 seara când am traversat Dâmbovița și am început urcarea spre Garofița Pietrei Craiului. Petre era frânt, își calcula, cred, fiecare pedală, Adi trăgea și el înainte, tăcut. Au fost unii dintre cei mai lungi 2 km din câți am făcut eu. Însă, cu ultima lumină a serii, în față, am prins culoarea roșie a acoperișului cabanei. Iar în fața ei, singurii doi drumeți cazați cu noi în acea seară, un el și o ea, admirau Craii și cântau, perfect, la chitară. Spuneți-mi voi, că universul nu știe să te răsplătească pentur truda ta.

Înainte de a intra, am pus berile la rece în râu, apoi am ales priciurile, am făcut duș și ne-am pregătit mâncarea. Băieții aveau toate ingredientele pentru o câmpenească, șuncă, brânză de burduf, ceapa, mâncare de fasole. Eu, mai conștient la greutatea rucsacului, am pregătit un plic cu adventure food, paste bolognese. Nu au lipsit nici butelcuțele de țuică, care, alături de bere, au fost marea răsplată a zilei, asta după ce le-am cărat în rucsac toată ziua.

Am adormit ascultând chitara prin geamul ușor deschis, cu gândul la ziua ce urma (despre care puteși citi aici).

Traseul turei descrise mai sus îl găsiți la profilul meu de Strava, aici.

masa de seara la cabana Garofita Pietrei Craiului
Câmpeneasca de seară, acompaniată de puțină țuică, bere și acorduri de chitară.
Vezi Comentarii (0)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

two × 3 =