La cabană la Garofița am dormit buștean. Prima zi își lăsase amprenta asupra noastră. Cu o seară înainte, Petre capitulase chiar pe banca din sala de mese, imediat după cină, de vină câteva guri de țuică și berea rece. Cu greu l-am convins să se ridice și să ne ajute să spălăm vasele. Micky, cabanierul, ne-a pus la dispoziție toată bucătăria, așa că am putut să ne pregătim un ceai și ne bucurăm de seara liniștită în poiana cabanei. Vă recomand să vizitați Craii pe la Garofiță, dacă nu ați facut-o. Pentru 30 de lei pe noapte, te bucuri liniștea muntelui și de acces ușor spre zona de abrupt.
După vase, am așteptat somnul pe scările cabanei, mai mult din dorința de a nu deranja intimitatea cuplului care împărțea seara cu noi. El cânta impecabil la chitară, lumina slabă a becului dezvăluia fix cât trebuia brazii din jur, iar noi sorbeam încet din butelcuțe. În gând, eu revedeam poteca din adâncul muntelui, de pe Cascoe.
A doua zi a venit la fix, somnul a fost profund și parcă așteptam lumina zilei. Băieții încă moțaiau în patul de jos, eu am coborât cu grijă și am mers să îmi fac cafeaua. Micky avea și espresoare de aragaz, însă am preferat o clasică la ibric. El m-a auzit și a ieșit să-mi țină de companie. Prin cabană alerga puiuțul de pisică, denumit K2, căutând o pătură cu care să se joace.
Micul dejun a constat în resturile serii de dinainte, câteva ouă fierte aduse de acasă, o cutie de salată de ton și ceva pâine cu gem oferit de cabanier. Atmosfera a fost perfectă, iar. Senin, în fața cabanei, versantul alb, aproape vertical al Craiului, se vedea în lungul văii, în spate. Distingeam Cerdacul Stanciului și Marele Grohotiș. Eu mâncam, iar între imbucături, ofeream câte o bucățică de carne, pe stânga lui K2, pe dreapta tatălui său, Miau Miau (nu râdeți). Băieții au ieșit și ei din cabană, cu micul dejun pe câte o farfurie, iar la masă am dezbătut traseul zilei. Micky, viclean alergător montan, a zis că se întrece cu noi până la Plaiul Foii. Știa el ce știa….
După mic dejun, cu bagajele făcute și montate pe înapoi pe bicle, am luat-o pe marcajul spre cabana Plaiu Foii. Ziua urma să fie mult mai ușor de navigat, trebuia să mergem numai pe marcaje turistice. Însă nu cred că aș fi putut să prevăd ceea ce ne aștepta imediat după plecare. Fiind prima oară în acea zonă a Crailor, nu am știu la ce să mă aștept. Însă, muntele nu avea cum să ne ofere o tură epică, fără un push/carry bike regulamentar. Iar asta am primit.
La aproape 1km după cabană, traseul a făcut stânga. Urma un zid. 300m diferență de nivel, în puțin peste 1km. Petre ducea bicla în spate, forță. Adrian o urca perpendicular pe traseu, cate 2-3 pași de-o-dată, folosind-o ca sprijin. Eu, cu jumătate de bagaj pe ghidon, nu puteam decât să o împing. Orice ridicare probabil că mă tăia de spate. Din nou, acea văgăună, brazii înalți și profilul muntelui făceau ca Garminul să prindă răzleț semnal. Urmăream disperat, să văd cat mai e din urcare, câți metri mai sunt până la izbăvire. Însă, între punctele în care se sincroniza, mă alinam doar cu afișajul de altitunde, care se schimba probabil cu barometrul, independent de GPS. Făceam doi-trei pași, urcam 1 metru. Crunt…
Dar iată, că orice trudă nu rămâne nerăsplătită pe munte. Finalul acelui epic carry bike ne-a permis să intrăm într-o poiană, păzită la intrare de tufișuri imense de zmeură și urzici. Erau și premiu și paznici. Mâncam cateva fructe dulci, apoi înjuram printre dinți la fiecare urticarie, la fiecare pas prin gardul de verdeață. Sus, o stână abandonată. După ea, peretele Crailor, totul scăldat de verde si de soare. Urcarea se terminase, în spate admiram cum băieții urcau și ei poiana, iar pe fundal era chiar vârful Păpușa, cu piciorul Cascoe întinzându-se spre noi. O amintire frumoasă a locurilor explorate cu o zi înainte.
Ce a urmat din acea poiană a fost de vis. Încerc să nu exagerez, dar….UAU! O potecă largă, pe curbă de nivel, în ușoară coborâre. Pe jos plină de ceea ce cunoscătorii denumesc „loam”. La început timidă, cu câteva „gâturi”, ea se transformă în ceva abrupt, cu „flow”. Vechiul forestier, care era odată acolo, acum e perfect de dat la vale. Viraje strânse, drop-uri, linii ce șerpuiesc de pe o parte pe cealaltă, cam așa e coborârea. Acum, recunosc, urcarea de dinainte mă făcea să iubesc fiecare secundă de coborâre.
Chiuiam când am ieșit din pădure, mai sus de Plai, pe Bârsa Tămașului. La Plaiu Foii, cum să zic, era trist. 1000 de rulote, cu 1000 de mașini și 1000 de corturi, un amestec de gălăgie, cu grătare, muzică și țipete. Un „loc” departe de Plaiul pe care eu l-am cunoscut acum ceva ani, gol, curat și select in „clientelă”. Zona de campat, cea de lângă foișor, culmea, era aproape goală. M-am gândit la ce ne-a zis Micky, că fusese nuntă mare la cabană, cu o seară înainte. Nu cred că ar fi fost un loc bun de dormit.
Nu am lăsat pedala, am surprins totul dintr-o privire și am mers către izvor, să alimentăm și să decidem restul traseului. Petre, obosit după ziua precedentă, ar fi vrut să o luăm pe asfalt până la Zărnești. L-am ademenit, însă, cu promisiunea unui single trail cu priveliște. Nu a rezistat, așa că virat dreapta spre Colții Chiliei, urcare de doar câteva sute de metri, pe un drum forestier abrupt. Printre grupurile de turiști ce își făceau loc spre mânăstire, treceam noi, asudați și gâfâind, căutând din ochi intersecția unde trebuia să facem stânga. Pe ea, 50 de metri de forestier, apoi poteca ascunsă se deschidea în dreapta. A urmat o coborâre de 1km jumătate, printre brazi tineri (și rahați proaspeți de urs), ce se termina într-un islaz, o pășune luuungă, în coborâre rapidă, în fața noastră fiind Zăreștiul, Postăvaru și Bucegii.
Misiune îndeplinită, băieții aveau din nou zâmbetul pe buze, Adi se bucura că a bifat o nouă potecă în registru. Puteam să mergem liniștiți la autoservirea din centrul orașului, pentru o ciorbă. După reciturile de cu o seară înainte și imitația mea de paste bolognese la plic, mâncarea ardelenească a fost pansament.
Eu aș fi vrut să unim alte 2 poteci, Poteca Uriașilor și coborârea de sub Curmătura, însă băieții au zis să le păstrăm pentru altă zi. Erau obosiți, iar drumul până la Grind mai avea urcări destule. La Table am trecut prin stână, fix când ieșeau vacile la păscut. Un cal nărăvaș tocmai rupsese o parte din gard, iar ciobanii drăcuiau de zor. În jur, lumea ne întreba de unde venim și care e destinația, intrigați de biciclete și de echipamentul de pe noi.
Oboseala ne-a zis să facem stânga la Grind, spre Brustureț. Credeam că vom scăpa și să ieșim repede din munte. Greșit. Viiturile din iunie și-au lăsat amprenta, iar ceea ce în luna mai era un drum forestier bun, acum era o albie de nerecunoscut, pe unde torentul a scos pietre masive și a aruncat copaci. Am pierdut mult timp, pe lângă biciclete, alegând ruta printre stânci.
De la Brustureț încolo, pe asfalt, lucrurile au devenit banale. Însă eu eram euforic. Deși scurtată de trasee prost alese și de oboseală, fusese o tură epică, cu de toate. Priveam dealurile din Podu Dâmboviței în timpul urcării finale spre Rucăr. Pe coborâri, glumeam cu Petre, iar Adi facea „manuals” cu zâmbetul pe buze. Un frumos weekend se apropia de final, petrecut cu prieteni buni și din care am rămas cu multe.
Burgerul, premiul, l-am servit în Câmpulung, unde ne-am întânit cu prietenii de la Freerider. Iar în timp ce copiii se jucau în fântânile din asfalt, eu mă gândeam cum să fac să mă mut mai repede la munte. Ceea ce vă doresc și vouă!
Ride on!
Traseul turei descrise mai sus îl găsiți la profilul meu de Strava, aici. Iar cât de curând, revin și cu filmul celor două zile.
