Sunt printre cei care cred că Dobrogea este începutul lumii, aşa că nu ratez nici o ocazie de a reveni printre aceste pământuri arse de soare şi răscolite de vânturi. Iar Explorer MTB Challenge al celor de la Asociația Explorer Bike Tulcea și Guerribike m-a purtat tocmai spre Luncaviţa, pe una dintre porţile de intrare în Parcul Natural Măcin, un tărâm de poveste, în care flora europeană coabitează cu cea asiatică, iar mistreţul, căpriorul şi pisica sălbatică zburdă în voie. Şaizeci de kilometri mă aşteptau aici, aşa cum îi şade bine unei curse de Maraton.
Foto: Clubul de Ciclism Galați
Startul programat la orele 12:00, pentru a ajunge cu bine „bucureştenii” m-a făcut la rândul meu să iau un… „slow start”, cu trezit târziu şi luat micul dejun agale. Mă aflam la Luncaviţa de cu seară… Am fost surprins să descopăr că nu păşeam pentru prima oară pe acolo, pentru că pe drumul marcat pe hărţi drept 222A mai hălăduisem cu motocicletele, prin 2011, când încă nici nu era asfaltat şi mâncasem la aceeaşi terasă unde mai pe seară se anunţa un straşnic borş de peşte. Iar vocea lui Maus se auzea peste toată tabăra, gălăţeanul perorând de data asta asupra voinţei: „voinţă înseamnă să ai un frigider plin cu amandine şi tu să nu mănânci nici una”, aşadar băgaţi bine la cap. În rest, forfotă, soare cu dinţi, mulţi concurenţi veniţi la semi-maraton, mai mult sau mai puţin înfofoliţi şi o atmosferă mai de… „taberişti”, comparativ cu alte concursuri.
Fiind final de sezon şi al douăzeci şi doilea concurs pentru mine, eram hotărât să dau totul, mai ceva ca un secretar de partid din timpurile lui nea Ceaşcă. Strategia a funcţionat în prima parte a cursei, am luat un start bun, în primul grup am urcat pe o şosea asfaltată şi mi-am pierdut urma în pădure, alături de Maus şi mult mai tinerii Adrian Dumitru, Cosmin Colibă şi un Leonard Barbu apărut în ultima clipă la concurs cu tot soiul de intenţii belicoase. Mă simţeam bine, chiar dacă ştiam că asta era doar „introducerea în problemă”, aşteptam să intrăm pe zonele tehnice, să dăm de noroaie, unde, socoteam eu aveam să mă aflu în avantaj. Reuşind să-mi păstrez mai bine inerţia, am trecut la un moment dat de Maus, care s-a uitat la mine la fel cum Ullrich se holba la Armstrong pe Alpe d’Huez şi m-am pus la trenă în micul nostru grup, unde ambiţia mustea. Onorabilii şi onorabilele cititoare trebuie să înţeleagă că, de dragul entertainingului exagerez puţin şi ţinând cont că pulsul îmi ajunsese la 188 bpm, e posibil să nu se fi întâmplat chiar aşa şi ca Maus să fii fost doar vag curios, oricum avea să câştige cursa şi să-i dojenească părinteşte pe puştii care s-au muncit de timpuriu cu sprinturi la deal.
Ce se întâmpla însă cu lanţul meu în toate aceste momente? Ei bine, Măria Sa, Lanţul se formatase pe pinioane după „sutele de kilometri” de la Comana, doar îl şi testasem plecând de pe loc în SPD-uri, cu foaie mare – pinion mic, aşa că iar m-am amăgit că am păcălit… setul. Formându-se însă după geometria pinioanelor mici, la urcare, pinioanele mari au început să arunce lanţul şi pe deasupra schimbătorul faţă nu mai cobora pe foaia mică, deoarece urcarea devenea din ce în ce mai abruptă. Cum începeam să pierd contactul cu riderii din faţă, nu am făcut economie la fineţe, ceea ce a rezultat în, surpriză, bat tobele, aţi ghicit, ruperea lanţului!
Stop! Da, ştiu, Marc Sandu păţeşte mereu ceva, băiatu’ ăsta ar trebui să mai umble pe la biserică, să aprindă şi el o lumânare, dar aici e clar că sunt nişte cauze cât se poate de matematice. De aceea, nici nu m-am mai enervat – „off the record” am vrut să o sun pe mama, pentru că iubita m-a părăsit, dar am trecut şi peste aceste momente de inerentă slăbiciune şi am început să mă interesez în premieră, de o presă de lanţ. Am găsit-o relativ repede, la Marin Marian, apucându-mă să meşteresc la lanţ, tocmai pentru ca tu să poţi citi aceste rânduri… Am moşmondit fără prea mare folos, reuşind să scot doar un pin, până când a sosit providenţialul concurent Valentin, care mi-a nituit el lanţul. Păcat însă că doar atunci am descoperit că acesta nu trecea prin rotiţele patinei, fapt pentru care, desigur, a trebuit să desfacem rotiţele patinei… Ideea e că până la urmă am putut pleca pe roţi şi îi mulţumesc lui Valentin, din postura mea de biker nemângăiat sufleteşte, căruia i se rupe mereu lanţul…
Nu am apucat eu să pedalez prea mult, mai cu fereală la început, să nu rup lanţul, că pe marginea unei din primele coborâri am dat de Bogdan Şerban, vajnic pedalator pentru Guerribike… Bogdan avea un moral foarte bun după zdruncinătura serioasă pe care a încasat-o şi ne spunea că din păcate, în astfel de situaţii vorbeşti mult cu cuvintele pe care le ai în cap în timp ce cazi… Daniel Sârdan i-a improvizat un suport de mână dintr-o cameră CST şi a abandonat cursa pentru a sta împreună cu el. Cum ajutoarele medicale erau pe drum, am luat-o mai departe şi m-am trezit că încep să trag tare. Eram ultimul concurent, dar chiar nu îmi păsa, voiam să fac cursa mai departe. Şi am făcut-o.
A fost atât de multă pădure la Explorer MTB Challange încât la un moment dat mă aşteptam să întâlnesc pe traseu o diligenţă cu boieri jefuită de o grupare de haiduci condusă de Florin Piersic. De abia, de abia, am trecut prin câteva luminişuri! În rest, multă urcare în opinia mea, coborâri foarte rapide, un traseu intuitiv, fără exces de marcaje – doar suntem într-un parc naţional şi câteva delicii tehnice. Bălţile cu noroi (rece) mie mi-au plăcut şi m-au adrenalizat suficient, de fiecare dată când simţeam că frigul mă încetinea iar canionul din loess cu o cărare „convexă” pe mijloc mi-a stimuat neuronii… A fost o cursă foarte grea, printr-o pădure răvăşită de furtuni, cu multe crengi şi frunze împrăştiate pe traseu, ba chiar şi cu câţiva copaci prăbuşiţi în ultimul moment, dar în proporţie de 99% traseul a fost perfect ciclabil. Frigul ne-a intrat însă în oase şi am auzit mulţi rideri povestind despre foamea care îi prinsese pe ultimii (mulţi, probabil) kilometri… Un borş de peşte, paste pe săturate, miere de albine dregeau însă situaţia şi dacă nici aşa nu erai dres, o duşcă de ţuică te repunea pe picioare!
Maus a ajuns primul, Marian Marin a recuperat şi a încheiat Maratonul pe 2, iar Leonard Barbu a găsit calea spre locul trei, chiar dacă în urmă mai puţin de o lună se gândea să îşi pună în vânzare MTB-ul. Cât despre mine, m-am înviorat brusc atunci când funcţia „Ride Time” de pe foarte deşteptul ciclocomputer mi-a indicat 3:04 ore, ceea ce mă punea practic în zona podiumului, chiar dacă am alergat singur şi zgribulit prin codrii Măcinului, luptându-mă constat cu tendinţa de a „o lălăi”. La ediţia de anul viitor, care, spun cei de la Explorer Bike Tulcea și Guerribike se va ţine în vară, voi veni cu lecţiile învăţate, de fapt, tot sezonul următor voi fi înarmat cu mult mai multe informaţii decât cele pe care le deţineam la începutul acestui an. Spre deosebire de unele zone ale business-ului autothton, sportul numit ciclism răsplăteşte continuitatea şi nu naşte învingători peste noapte. Totul e să mergi mai departe.
Un articol mai reusit decat altele, se vede treaba ca antrenamentul isi spune cuvantul si la scris, nu doar la pedalat! Rabdare si multa munca, astea sunt ingredientele. Bafta (mai multa) la anul!