De 5 ani încoace nu am ratat nicio ediție a Cupei Călimani la schi de tură. Drumul până la Toplița din București e lung, lung de tot… Dar nu știu ce mă face să îl bat an de an! Muntele Călimani care e pe placul meu sau oamenii deosebiți și prietenoși, cabana Lomaș care îmi aduce aminte de atmosfera turelor montane din tinerețe sau pur și simplu dorința mea de un road trip mai lung cu prietenii? Orice ar fi, am fost din nou acolo pentru ediția 2017, deși din păcate mai pe fugă, obligațiile familiale făcând necesară întoarcerea acasă destul de repede după finish… și fără cheful de sâmbătă seara…
Cu o atmosferă mai caldă decât gerul din ultimii ani și o zăpadă care arăta bine dar în realitate era destul de temperamentală, am petrecut niște ore frumoase din nou pe picioarele de la poalele Pietrosului Călimaniului. Anul acesta, cu Sinaia fără zăpadă, nu am mai ajuns la antrenamente, așa că față de cei peste 10.000 m altitudine pe care îi aveam la activ anul trecut acum am venit cu câteva urcări pe pârtie și multe amintiri…
Am luat startul destul de lent și am depășit câte ceva pe prima urcare, cea mai lungă de altfel, dar n-a mers cum trebuie… Oricum mă așteptam la asta. Însă ce era evident va fi că la coborâre voi lua omorul adevărat, pentru că practic am 4 ore de schi la Poiană sezonul ăsta… Așa a și fost, zăpada grea și denivelată nu mi-a ușurat munca, fiind nevoie de mult efort fizic pentru a o birui. Am fost așadar nevoit să fac pauze dese la vale, mâncătoare de timp mai rău decât am fost eu mâncător de prăjituri de sărbători.
Și că tot veni vorba de prăjituri, pe urcarea a 3-a am dat de necaz. Datorită masei imense acaparată în ultimele luni de relaxare, în combinație cu schiurile de race care probabil par niște așchii în picioarele unui elefant atunci când le folosesc, poteca fragilă se rupea mereu cu mine și eu făceam eforturi imense, plin de transpirație, să rămân în cursă. Niște bețe cu rozetă mare ar fi ajutat, dar nu aveam, le luasem doar pe cele de competiție, din prostia mea, că uitasem de aspectul ăsta peste vară.
Am terminat urcarea cred că având o întârziere de vreo câteva minute bune față de cei ce erau prin jurul meu. Combinat cu minutele pierdute pe coborâre, a ieșit o pagubă serioasă în final. Noroc cu urcările care au avut bază solidă, mai ales a doua și cea mai tehnică unde a mers totul brici.
După urcarea din final pe picioare deja nu prea mai aveam spiritul de race în mine, am mai stat la o poveste cu Rareș Manea, una mai lunguță cu Luci Clinciu și am atacat în forță ultima coborâre, dar întrerupt din nou de incapacitatea de a susține tot efortul fără pauză. Am trecut linia de sosire în 2:39, cu vreo 15 minute mai prost decât așteptam de la mine…
În fine, nimic nu a putut oricum să strice o zi frumoasă, mai ales că știam dinainte cum stau lucrurile… Așa că vă împărtășesc și vouă experiența din punctul meu de vedere vizual, nu înainte de a vă asigura că efortul de a vă duce până acolo merită, mai ales dacă aveți încă o zi la dispoziție să luați dealurile la rând mai cu blândețe, să le savurați și, de ce nu, să dați și niște coborâri pe pârtia din Toplița, una dintre cele mai ieftine din țară! Hai pa, ne vedem în 2018 cu 10 kile în minus! Yeah, right!
Mai multe informații și clasamentul complet găsiți pe pagina competiției.
