Sunt mai convins decat niciodata ca treaba mea este ma dau pe bicicleta si sa nu fac politica, asa ca iata cum a fost Prima mea Evadare. Dupa cum spuneam si acum un an, aceasta este cursa care mi-a schimbat viata – in bine, desi implicit si in mai greu, iar asta cred ca spune tot. In dimineata cursei, ca un demn fan al lui James Hunt – si cateodata cu aceleasi apucaturi se pare, m-am despartit de micul dejun, iar asta am socotit ca e un semn bun. Dar, dupa cum spuneam si acum un an sau doi facand o referire la “Plaja” lui Leonardo di Caprio, astepti “toata viata” – ma rog un an intreg, un anume moment si cand in sfarsit acel moment se intampla – a se citi dimineata zilei cu Prima Evadare, parca pur si simplu nu te poti ridica la inaltimea momentului. Parca eram intr-un vis.
Ca intr-un vis s-a dat startul si nu am de ce sa ma plang de capitolul pozitionare. Chiar in spatele elitelor. Acestea au plecat tare, dar pana cand am iesit din poarta, deja primul rand era la primul viraj. Anul trecut am reusit sa ma strecor pe partea stanga a soselei, insa acum mi-a lipsit incisivitatea si am fost mai degraba defensiv in acest segment. Planul meu era sa intru in padure in primii zece – cincisprezece rideri si apoi sa incerc eroic, cu pretul vietii, etc sa raman agatat de acestia, dar nu mi-a iesit. Partea stanga era ocupata de o blonda care facea poze – a nu se intelege insa ca din cauza asta nu mi-a iesit mie planul, apoi incercand sa accelerez putin, l-am atins usor pe un alt rider, bine ca nu am cazut nici eu, nici el. Asta a avut darul de-a ma calma si am fost oarecum spectator la intrarea in padure. Rezervele de energie erau destul de ok, ajung pe pasajul “La Mistreti”, parca nu merg prea bine, ies in panglica de asfalt paralela cu centura, pulsul e spre 180, nici nu stiu cand au trecut minutele de pe ceas si trec cu bine de podetul de lemn de peste parapetii centurii. Nu pot sa spun ca am cea mai buna zi, dar pe undeva se aplica expresia “it’s all business, as usual”, nu fac greseli si deja au fost cateva cazaturi in jurul meu. Vin din spate baietii Perfect Bike si raman in spatele lor, beau putin lichid, sunt depasit din nou, cineva cade la o intrare pe asfalt, vad elicopterul in fata si ma intreb cat de departe sunt fata de Elite. Prea departe. La finis s-a facut sfertul academic!
Pe campii merg intr-un grup cu riderii de la Perfect Bike – Vlad Urzica si Marius Antofi si apare si amicul meu de la Bikexpert Antonio Vieru. Formatia e completa, dar parca e destul de greu sa ma tin dupa ei, in fata am un tanar de la Maus Bike, care imi devine simpatic: da cate un sprint, iar apoi Dumnezeu stiu ce face, ca isi ia mainile de pe ghidon si pare ca isi trage fermoarul de la tricou. Repetat si relaxat. Apoi, dam de niste noroaie, trenuletul nostru se dezintegreaza la propriu, iar sunt singurul care trece mai departe. Ne apropiem de Palatul Ghica, trenuletul se reface iar eu sunt din nou ultimul vagon. As vrea sa mai duc si eu trena dar pur si simplu nu reusesc sa avansez. Din spate vine tare un rider dupa virajul de 90 de grade stanga, incerc sa ma apar, dar pentru a nu risca vreo tranta, il las sa treaca pe langa mine. Este insusi Kelemen Arpad! Acum e acum! Am in sfarsit ocazia sa ma tin dupa o Elita! Daca as reusi sa stau la cutie, as castiga pozitii bune, sunt constient de asta. Kelemen are insa o super-motricitate, se arunca sa depaseasca trenuletul prin niste sleauri, eu decid sa stau pe bazonul meu si observ ca Arpad reuseste sa depaseasca un singur rider in conditiile astea. Continuam si trenuletul se rupe din nou, la virajul stanga. Raman singur, doar Kelemen e in fata si incerc sa plec in stil contra-timp, reusesc o vreme, pare realizabil, tricoul verde parca ramane in fata, dar de fapt, nu imi dau seama cand dispare! Din spate vin puternicul Ciotic si intru la cutie, e un pas in plus fata de anul trecut atunci cand nu am reusit sa ma tin dupa el pe asfaltul inspre Palatul Ghica.
La calea ferata il vad pe Toni Vieru ca slabeste ritmul si ii strig sa tina pedala. Ma simt bine pe single-trail si pe drumul de langa care urmeaza, in sfarsit furca mea e reglata ca lumea si asta se simte enorm. Vad rideri in fata pe masura ce ma pregatesc sa intru in padure si parca sunt ei cei care se apropie de mine. Bun! Imi pare rau ca am pierdut atat de mult timp in campie. Prin noroi – este prima data cand am cauciucuri speciale pentru asa ceva, treaba merge perfect. Depasesc cativa rideri si vad un rider re-urcandu-se prin bicicleta, sunt convins ca e unul dintre “ungurii cei buni” din Targu Mures. Deci, ar trebui sa fiu foarte bine clasat la Amatori. Dau tot ce am mai bun pe parcursul cu noroi, simt ca imi folosesc la maxim abilitatile tehnice si nu fac nici o greseala. Urmeaza forestierul, pe care sunt singur, iar spre capatul lui, surpriza, reapare Toni Vieru. “M-am intors!”, spune el, “foarte bine”, spun eu fortat, cam ca tatal din reclama aceea mai veche la cafea, care isi gaseste dimineata fiica cu un “handralau” in camera, iar la pachet cu Toni vin si Vlad si Marius, plus inca vreo doi rideri. E clar, iata ce inseamna sa colaborezi si sa mergi in trenulet, chiar si la MTB!
Urmeaza apoi un soi de “joc de carti” prin padure, foarte, foarte, incitant. Se joaca la greseli. Am gasit o trasa mai buna, ti-am luat-o inainte la balta asta, am derapat, ai revenit in fata mea. Din fericire am castigat se pare anumite abilitati de-a lungul sezoanelor de MTB practica preponderant la campie si gresesc foarte putin sau deloc pe genul asta de parcurs. Sau daca gresesc, corectez atat de repede greseala ca si eu ma mir! E clar, cursa asta ma face sa scot ce e mai bun din mine! Sar peste sleauri, intru in noroaie de parca as fi la enduro, tin pedala, iar cauciucurile tin si ele de minune! Spre check-point-ul de la calea ferata, aud elicopterul, iar asta, pentru ca tot e o cursa cu Red Bull, imi da aripi! Trag atat de tare la deal, incat de abia mai iau virajul de stanga din urcare! Daca as fi mers cu spiritul asta toata cursa! Sa se vada sponsorii imi zic, dar ulterior aflu ca din elicopter sa faceau doar poze, dar oricum a iesit o poza misto… Iar despre Kelemen am aflat ca avusese o pana si un cauciuc moale…
In fine, un moment foarte amuzant a fost cand am plonjat intr-o balta. Am vazut ca se poate ocoli pe dupa un pom si am considerat ca mai pot castiga niste secunde, mergand la risc. Am agatat insa mansonul stang de acel pom, iar o fractiune de secunda mai tarziu ma intrebam daca telefonul meu mobil pe care desigur Strava deja se inrorise de frenetic ce inregistra, va rezista la asta. Ei bine a rezistat, iar baia a avut un efect revigorant. Traversez soseaua, in punctul ce indica 10 km ramasi pana la finis si o voce feminina striga: Hai Marc! “Unde sa se mai duca, doamna?”, ii da Marius Antofi replica, cu o voce baritonala, de parca ar fi fost o scena din “Noi, cei din linia intai”.
Si ca sa citez un coleg de camin: “Si asa…”. Uitand de “factorul” Marin Marian si crezandu-i pe riderii din Targu Mures ramasi prin padure incepeam sa ma gandesc la podium si trageam tare, tare sa intru pe podium. Stiam ca Toni, Vlad si Marius vin la fel de tare din urma, Vlad era pe urmele mele: la ultima trecere peste asfalt, am gresit putin drumul si am luat-o de-a dreptul perpendicular peste niste urme de tractor si am reusit sa raman in sa, atat eram de pornit! De mentionat si momentul in care, pe ultimul camp, uitandu-ma discret in spate, am luat-o efectiv prin grau, redresand si pufnindu-ma rasul. Un ultim sprint si sunt la finis, zgomotul e asurzitor si ma bucur sa fiu primit asa, si aud ca sunt pe locul cinci la categoria de varsta. Ah!
E limpede ca Prima Evadare are un rol foarte important in a ma motiva sa ma antrenez timp de un an. Empiric si in joaca, am facut un grafic, care ilustreaza evolutia mea la Prima Evadare, incepand din 2011 incoace, nu va mai plictisesc cu pozitiile, cert e ca acum, am trecut linia de sosire pe 34 la general si pe cinci la categoria Amatori 30-39. Daca descarcati imaginea si dati un “turn picture”, se verifica teoria potrivit careia in primul an de ciclism cresti usor si mult, dupa care, e serios de munca, chiar si ca amator. Am sa pun bine hartia asta.
Material redactat de Marc Sandu
