Muntenegru: tacâmul complet pentru iubitorii de sport
Vacanța pentru mine înseamnă explorat, o continuă explorare, de multe ori ajungând seară la cazare într-un stadiu avansat de epuizare. Nu cred că mă așteptăm la altceva de la concediul din Muntenegru. Scriind rândurile acum, la rece, la o săptămâna după revenirea din Balcani, tot ce îmi vine în minte e faimoasa noastră expresie din cărțile de geografie, țară carpato-danubiano- pontică, expresie care avea menirea să sublinieze cât de completă e România și cum are de toate. Însă, privind în retrospectivă, parcă aș aplica aceeași expresie și Muntenegrului. Are, efectiv, tot ce își poate dori un iubitor de sport și natură : munți de 2500m, o delta impresionantă înconjurată de dealuri, râuri de un turcoaz aproape ireal, dar și un țărm cu ape cristaline, în care faleze înalte se prăbușesc în adâncuri. Fiind atât de ofertantă, o să împart experiența mea în mai multe capitole, pentru că un singur articol ar fi insuficient pentru a aduce cinste tuturor aventurilor de aici.
Primele 9 zile din vacanță le-am petrecut la țărmul marii, aproape de Kotor, într-unul dintre golfurile care au făcut Muntenegru faimos. Peninsula Lustica, care închide golful sudic din Kotor, primul de la mare, este în contrast puternic cu restul țării, pe drumurile pe care vii dinspre granița cu Serbia. Este foarte sălbatică, total împădurită și aproape deloc populată. Contrar cu ce am găsit pe net, toate drumeagurile sunt asfaltate, chiar dacă au o singură bandă, aproape că îmi pare rău că nu am luat cursieră, mai ales pentru urcările criminale. Drumurile sunt înguste, mașinile ce se întâlnesc au locuri unde pot trage în lateral, că să își facă loc să treacă. Sentimentul, pedalând la prima oră pe o relativă răcoare, este o combinație între Italia și Grecia, mai ales că multe sate de aici sunt foarte vechi, de pe vremea imperiului austro-ungar, cu case masive și garduri de piatră ce flanchează strâns șoselele înguste.
Cireașa de pe tort, pentru orice ciclist pasionat care vizitează Kotorul trebuie să fie urcarea din oraș până pe masivul Lovcen. Era ceva ce planificăm să fac și eu pe biclă. Însă cele 35 celsius (chiar și dimineața) și umiditatea foarte ridicată au fost prea mult, chiar și pentru iubitorul de căldură ce mă declar. Așa că am decis să îl vizităm cu mașină. Spus în puține cuvinte, ce au oamenii ăștia aici pune la loc de rușine Transfăgărășanul nostru, rivalizând cu urcări cu nume grele din ciclism, Zoncolan, Alpe d’Huez șamd .
De ce?
Păi, se pornește de la nivelul marii, iar în aproape 30km ajungi să aduni 1600m diferența. De la jumătatea urcării începe ceea ce mulți rutieri doar visează, o pantă constantă, cu 27 de serpentine numerotate, fiecare linie dreapta răsplătită fie cu priveliștea Adriaticii, fie cu panorama golfului Kotor. Particularitatea acestei minunate țări este că ea, în mare parte, se află pe un platou imens, undeva la 800-1000m. Parcă cineva a combinat cei mai frumoși munți de la noi și i-a mărit exponențial: fețele abrupte, verticale din Piatra Craiului + platoul Bucegilor cu vârfurile sale punctate + aspectul deosebit al stâncii, precum cel al pietrelor din Măcin. Și tocmai aici ajunge urcarea, pe platou, unde preț de câțiva km te bucuri de fals plat, macat cât să îți tragi sufletul, că apoi să intri în Parcul Natural Lovcen, sperând să cucerești ultimul vârf. Până după serpetine, drumurile sunt cele tipice, înguste, de o mașină , cu balustrade vechi de piatră, pitorești. Sus pe platou sunt șosele noi, de 2 benzi, cu asfalt imaculat. Iar dacă priveliștea asta nu e de ajuns pentru o urcare, atunci e bine de ținut minte că sunt 30 de kilometri de coborâre, până la o baie în Mediterana.
Aici punem punct primei părți din excursia în Muntenegru. Dacă rândurile de mai sus v-au făcut cu ochiul, atunci rămâne ca să ne auzim din nou pentru următoarele capitole ale excursiei în această mică, dar grozavă țară din Balcani. Next up, turele de SUP la mânăstirile, forturile și tunelurile abandonate din Lustica.
