Bike Four Peaks 2016 – Etapa 4

Pe final relatarea ultimei etape și cam atât deocamdată, enjoy!

Etapa 4. Kirchberg in Tirol: 49km și 2100m diferență de nivel pozitivă.

Dimineață soarele arzător anunța o zi perfectă iar norii albi și pufoși păreau lipiți de crestele montane înalte din regiunea Kirchbergului. Ajungem la start la ora 8 așa că merg cu Iulia la o cafea într-un hotel din zonă. Timpul trece repede și după o scurtă încălzire mă trezesc în veșnicul bloc A2, între două tipe mult prea puțin stresate. Urma ultima etapă și chiar dacă cu câteva zile în urmă nu aș fi crezut-o, trebuia să cuplez pe racing mode deoarece aveam o poziție bunicică de apărat. Și cum atacul e cea mai bună apărare aveam un plan simplu mizând puțin pe lipsa de reținere a celor cu care mă întreceam direct.

După start urmează aproape 20 de minute de pedalat relaxat după mașina oficială. Supravețuiesc prin șantierul care între timp se asfaltase aproape integral (de vineri pe sâmbătă seara) și ajung la baza urcării. Mașina se trage pe partea dreaptă, iar directorul de cursă Marc Schneider se dă jos de la volanul mașinii și privește încruntat spre plutonul care începea ultima etapă din Bike Four Peaks.

Reușesc să stau cu primii pentru câteva minute după care aceștia măresc ritmul iar eu mă trezesc la limita posibilităților.  Aveam oricum altă strategie. Urma să merg undeva la același puls ca zilele trecute dar cu o cadență mai ridicată pentru a-mi păstra picioarele pe mai târziu. În competițiile pe etape, valoarea pulsului scade constant până undeva în ziua a 4-a după care se stabilizează la valori mai mici decât în mod normal. Prima urcare avea cam 700m diferență de nivel, după care urma o urcare cu aproximativ 1200-1300m diferență de nivel. Acolo avea să se decidă clasamentul final.

Chiar și cu strategia asta, mă țin bine de grupul din fața mea și uitându-mă la cei din jur erau aceeași parteneri masochiști din zilele trecute. Cum Mr. Don’t Rest You Idiot nu era aici cu mine, mă mulțumesc în a sta confortabil cu grupul ăsta. Pe coborâre fac o depășire puțin prea riscantă dar mă enervase cel din față care nu se dădea la o parte. În scurt timp un băiat de la Scott îmi arată cum se merge în jos. Mă depășește pe exterior și zboară parcă necontrolat pe trail în fața mea. Mă țin de el dar mi se pare nebunie să mergi așa pe toate coborârile. O greșeală la viteza asta nu-ți lasă timp să ‘te scoți’. Se termină coborârea și după un plat scurt începe urcarea.

Încep cu același plan dar sunt ajuns din nou de Kindergarten. Numai nu scap de ăștia. Orice fac, pe la jumătatea cursei ajung cumva în același grup. Grupul era mai numeros acum fiind completat și de oameni serioși (haha). Aveam rezerve așa ca de data asta pun lemne pe foc și stau cu ei. Reușesc să o fac până aproape de final iar pe mica coborâre recuperez 2 poziții. O scurtă urcare pe care merg cât pot de tare și mă pregătesc spiritual pentru ce avea să urmeze: cam 8,5km de single trail tehnic, rapid, virajat, cu noroi, rădăcini, contrapante, efectiv cu de toate. Începe coborârea și îmi aleg atent fiecare trasă. În scurt timp îl prind din urmă pe unul din columbieni și mai depășesc un băiat din Kindergarten care făcea push bike și se văita. Are you ok? Neahh. What’s wrong? Nu mă aude sau nu vrea să răspundă. Ok, plec mai departe. Cu cât înaintez mai mult pe trail cu atât îmi dau seama că aici poți câștiga 4-5 minute dacă știi coborârea. Dar cum zice Wouter: “you need to wake up your talent and go fast” din prima, încerc să merg cât mai repede, dar de câte ori leg 1 minut bun pierd totul pe ezitări stupide la locuri care doar par mai dificile.

Îmi lipsește antrenamentul pe coborâri, iar asta aduce cu sine și o lipsă de relaxare. Agăț prea tare peste peste tot și sunt prea precaut. Coborârea se transformă într-o luptă. Mă bat cu trail-ul iar antebrațele ard. E un sentiment pe care nu l-am mai avut pe o bicicletă de xco. O las să curgă și aleg linii tot mai directe și parcă încep să mă relax și să leg ceva. Îl ajung din urmă pe tipul de la Rocky Mountain care-mi face loc. Eram în competiție directă cu el în clasamentul general, dar trebui să recuperez vreo 2 minute pentru a trece în față. Imposibil, omul merge bine și nu face greșeli. În scurt timp aud sunetul frânelor în spatele meu. Era băiatul de la Scott. Mă trag imediat și încerc din nou să merg după el. Pff, e rapid, zboară peste rădăcini și praguri și pare destul de relaxat. O țin puțin după el însă e prea riscant. Nu merită! Ies din pădure și intru în ultimele contrapante, presărate cu spectatori. Sar peste o dublă și-mi iese piciorul din pedală în aer. Mă salvează full-ul dar tot nu mă liniștesc. Ultimul viraj și ajung la finiș. Pulsul e în gât, antebrațele ardeau și am o senzație de uzură în tot organismul.

Dacă ar fi să redau Bike Four Peaks 2016 într-un singur sentiment, atunci acesta ar fi. Intens, rapid, tehnic și spectaculos. Stau la masa din bucătăria pensiunii și mă uit spre munții luminați de soare. Gândindu-mă înapoi la cele patru zile de concurs, cred că în astea patru zile am parcurs cel mai atractiv traseu de mountain biking de la orice competiție la care am participat. Nu mă înțelegeți greșit, Transalpul e incredibil și merită parcurs măcar o dată în viață în ritm de concurs și nu la plimbare, însă acolo efortul e copleșitor și efectiv te simți ca un om cu o singură misiune, cea de a termina cât mai repede și cât mai în față. La Bike Four Peaks sentimentul pe care l-am avut a fost diferit. Atmosfera era mai relaxată iar durata de 3 ore a etapelor nu punea o presiune excesivă pe tine și aveai tot timpul sentimentul că orice s-ar întâmpla se va termina repede. În realitate de multe ori la final mi-aș fi dorit să am parte de o coborâre și mai lungă, dar așa e omul, nu e niciodată mulțumit!

Din punctul de vedere al organizării, lucrurile au decurs perfect sau aproape perfect. Cred că singurul “of” care-mi vine în minte e lipsa unui meniu de vegetarieni după ultima etapă. Nu râdeți dar la nivelul acesta a fost organizarea, chiar nu găsești nimic mai bun de reproșat. Sper să pot reveni la competiția asta și în sezoanele următoare, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a vedea cum vor ridica ștacheta organizatorii la edițiile următoare.

Acum mă gândesc dacă să merg la Hillclimb-ul din Brixen, dar sunt destul de obosit și 30 de minute la maxim nu sună prea apetisant. Următoare oprire competițională pentru mine va fi la mijlocul lunii iulie, atunci când voi participa din nou la Craft Bike Transalp împreună cu Wouter care-mi tot amintește că “he s not in a good shape”. Bine ar fi, poate apuc să arunc o privire de data asta și la peisaj, sigla de la RAM de pe pantalonii lui Wouter o desenez oricum și beat cu ochii închiși.