Ce s-a intamplat cu subsemnatul la Geiger MTB, tura lunga, seamana pe undeva cu Prima Evadare 2013. Venit cu bicicleta cu staif, echipa si know-how, am reusit sa avansez exact cu o pozitie fata de 2012. Asa am facut si de curand la Geiger, unde m-am clasat exact cu un loc mai bine in categorie fata de anul trecut, terminand pe 11, insa de aceasta data cu bicicleta de antrenament, de care sunt foarte mandru, KTM Ultra Fire 29. Am reusit sa scot sapte ore batute pe muchie, chiar daca, m-am mintit frumos, tintind la sase ore, chiar si atunci cand ceasul imi arata cinci ore si treizeci de minute iar eu eram, la propriu, in varf de munte. Trebuie sa recunosc ca inca ma mai intreb ce timp as fi scos daca as fi avut carbonul de curse – sunt intr-o febrila asteptare a modelului 2015, dar stiu ca a fost cel putin un concurent care s-a descurcat mult mai bine decat mine cu o bicicleta similara ca nivel.
Geiger e o cursa completa. Trebuie sa functionezi la cei mai inalti parametri vreme de sase ore daca vrei sa scoti un timp de podium, trebuie sa fii un bun catarator, trebuie sa te tina sa rezolvi coborari lungi si rapide, sa negociezi cu succes mai multe rock-gardenuri prelungite, sa fii abil pe single trail, sa fii rapid pe zone care daca nu ar fi suspendate undeva Rasinariului, intortocheate, cu mici mlastini si ierburi inalte, ai zice ca sunt taman pe undeva pe la campie, trebuie sa iti pastrezi viteza in cote de nivel serpuitoare… Apoi, mai trebuie sa stii cum sa iti dozezi energia, cand sa te alimentezi, cum sa te alimentezi. Cum bine spunea Filip Grigorescu, Geiger MTB este un examen pe care fie mountain-biker e bine sa il dea anual, este o cursa care merita sa se afle pe primul loc in calendarul personal.
Poate tocmai de aceea, atmosfera mi s-a parut destul de tensionata la start, in spatele masinii de deschidere. Cum nu am cutezat sa ma apropii prea tare de grupul elitelor, doar sa ii am in raza vizuala, m-am trezit cu multi rideri franand aiurea in fata mea si blocand spatele, ba chiar si cu o cazatura in fata in pluton, din fericire fara urmari. Rutina era cam asa: se venea pedaland “blana” din spate pe marginea drumului, iar la prima masina parcata, panica, franare brusca si tras dreapta sau stanga, dupa caz. Iata insa ca din cavalcada riderilor plecati in urmarirea Sfantului Graal „mountain-bikeresc”, un calaret nu mai poate tine fraiele bidiviului, paraseste panglica de asfalt, se lupta vremelnic cu ghidonul pe niste nevinovate sleauri, dupa care se prabuseste cu armasar cu tot, o timpurie victima Geigerului.
Pot sa spun ca spre oroarea mea si eu am culcat bidiviul la intrarea in off-road, reusid insa sa ma extrag rapid din traseu. Marea greseala pe care am facut-o a fost sa pun 2.2 bari presiune in cauciucuri, ceea ce a condus la un adevarat chin, caruia i-am pus capat de abia la urcarea pe Magura, cand am scos presiune din roti, dar am facut-o atat de bine, incat parca as fi mers pe tubeless, bicicleta schimbandu-si radical compartamentul. Sa-mi fie invatatura de minte! Coborarea de pe Magura pur si simplu nu mi-a iesit, ochelarii imi erau aburiti si murdari de noroi si au trecut vremurile in care ma lansez ghiulea la vale, fara control. Pot spune ca La Rioja Bike Race mi-a folosit din plin, reusind sa reactivez rutinele pe care le-am invatat pe acolo, dar nu am fost tocmai in cea mai buna zi. M-am mai inveselit putin atunci cand l-am vazut pe Kelemen Arpad, iesind de pe bucla de la Tomnatec, de parca toata urcarea la Paltinis la Antena si single trailul cu bolovani de dupa ar fi fost un „mizilic” de un sfert de ora. Mi-a luat de fapt peste o ora sa inchid bucla, dar, in sfarsit, pe bolovanii de dupa Releu am inceput sa ma simt mai bine, si, important, mai bine chiar fata de anul trecut. Coborand spre Valea Caselor, am inceput sa imi intru in sfarsit in starea de “flow”, care conteaza foarte mult daca vanezi podiumul. De notat ca daca sunt multumit de ceva dupa acest Geiger, este ca sunt multumit de cum am coborat forestierul cu bolovani care te aducea inapoi in punctul de control „cu Cola” (cine a ajuns acolo stie de ce, daca nu mentionez ca oricat de anti-Cola ai fi, dupa kilometrii parcursi pana acolo, un pahar din aceasta licoare de altfel mult prea acida cade la fix) de la Tomnatec. Si cum eram eu mai bine in starea de “flow”, m-am intalnit cu un rider care m-a intrebat daca am GPS, caci ceva nu era in ordine cu traseul. „Dar sunt urme pe traseu”, i-am spus, continuand si constatand ca intr-adevar marcajul, care pana mai adineauri era foarte scrupulos realizat, disparuse cu totul. Apoi a aparut un alt rider, dezamagit ca avea o ora in spatele lui Logigan, pana cand a trebuit sa se tot plimbe in sus si in jos prin acea zona neclara. Am hotarat sa ne intoarcem, intalnindu-ne cu un grup de patru rideri, care erau de parere ca traseul era in jos, si manand vijelios in acea directie, nu a fost chip sa-i intoarcem din drum. Ajunsi in intersectia in forma de Y, am facut putin pe detectivul si am constatat ca toate cele trei pietre cu cerc roz de vopsea erau de fapt mobile, am mai gasit niste vopsea pe iarba din stanga Y-ului si am mers pe ipoteza ca traseul era de fapt in stanga, dupa cum imi aduceam si eu aminte de anul trecut, iar o mana criminala, mutase marcajele. Intrebandu-ne ce fel de rider poate muta marcaje la Geiger, am gasit repede marcaje direct pe poteca pe unde mergeam si o doamna arbitru care fluiera disperata dupa riderii ajunsi in directia gresita. Incidentul era pe cale sa se rezolve, ajutoarele cu logistica erau pe drum, asa ca am continuat spre Sibiu pe un superb single trail, care nu poate fi descris in cuvinte, o zona in care in sfarsit mi-a venit si mie cheful de dat si am marit ritmul, intrebandu-ma de ce nu am mers asa de la bun inceput…
Pe push-bike-ul dinaintea ultimului punct de alimentare, am descoperit cat de utile sunt crampoanele pe o pereche de pantofi de ciclism, dupa care m-am lansat spre Sibiu, incercand sa scot un timp de sase ore si treizeci de minute. De notat ca Horatiu Campian, tovarasul meu de calatorie la Sibiu a reusit sase ore si patruzeci de minute, mi se pare fantastica performanta sa, cea de a-si imbunatati timpul cu peste ora fata de anul trecut! Horatiu m-a prins pe bucla de la Tomnatec, indemnadu-ma sa “alergam” impreuna, eu tocmai ma oprisem sa imi pun o bluza pe mine si asta a fost, am crezut ca il pot ajunge dar, dus a fost! Bravo lui!
Pentru mine, partea de care sunt cel mai mandru de Geiger a fost coborarea de dupa ultimul punct de alimentare, daca anul trecut, pe fond de oboseala am avut probleme, de asta data am trecut val vartej pe acolo, in deplin control, spun eu. Pana la urma cronometrul s-a oprit pentru mine la sapte ore si sapte secunde, macar pentru moral as fi vrut sa vad un 6:59, asa ca ma intreb… Ce e de facut? In primul rand, trebuie mers la toate etapele Triadei, facute antrenamente chiar pe traseu, ma refer la Magura, Paltinisul si single-trailul imediat de dupa releu, antrenamente pe coborari cu piatra, in special pe intoarcerile la 180 de grade, pentru mine, conceperea calendarului de curse personal in jurul acestei competitii si daca ar fi sa rezum intr-un cuvant, ar fi mult mai simplu, caci cuvantul este mountain-biking, cu accent pe „mountain”!
Marc Sandu
Pai daca te-ai si ratacit, e clar, trebuie sa faci recunoastere pe traseu. Eu am fost la tura de 50 si nu m-am descurcat rau pe coborari, insa nu m-am dat nici foarte tare, pentru ca nu stiam ce-i dupa colt. Ajuta foarte mult sa stii traseul, atat pe urcare, sa stii unde poti forta, cat si pe coborarei, sa stii unde poti sa-i dai, unde trebuie sa ai grija.
Succes la anul 😉