Iată că de data asta nu am rupt nici un lanţ, nu am mai împrumutat identitatea nimănui, nici măcar nu am culcat bicicleta pe porţiunile de noroi de pe traseu. Dar, nici nu m-am apropiat de podium în categoria de vârstă, ceea ce mă face să mă gândesc cu strângere de inimă la maniera belicoasă în care am încheiat race reportul de la Călătorie spre Centrul Pământului: o să ajung pe podium, o să fac, o să dreg, etc…
Am avut presiunea în cauciucuri prea mare? Bicicleta nu îmi este setată corect? E prea grea? E prea mic cadrul? După trei sezoane de curse, Ideal Boommax-ul şi-a atins limitele? Mi-a plăcut prea mult felul în care era marcat chicken lane-ul înainte de final (nişte chiloţei roz…) de-am ţinut-o numai şi numai pe acolo, în cele şase ture pe care le-am reuşit? Nu voi afla niciodată răspunsul la aceste întrebări…
Cert este că mi-a plăcut foarte mult această cursă, iar pădurea Gârboavele continuă să rămână pentru mine locul unde mă întâlnesc cu primăvara şi mă bucur de primele fire verzi de iarbă. Traseul e o delectare: puţină urcare imediat după intrarea pe off-road, o coborâre cu viraje largi, de viteză, o urcare anevoiasă prin pădure, care te scoate într-o zonă rapidă care înlănţuie viraje, cu urcări şi coborări duioase, cât să te ţină în priză.
Totuşi, în întortocheata coborâre tip single trail printre copaci, ajungi destul de obosit şi nu prea ai timp să îţi tragi sufletul, în timp ce umerii feresc copacii tineri. Intri într-un soi de balet cu bicicleta, în care dai tot ce ai mai bun la capitolul tehnică. Urmează cea mai dificilă urcare a traseului, care i-a obligat pe mulţi rideri la push-bike, eu bucurându-mă că după ce noroiul s-a uscat, am reuşit să o fac în şa. Apoi, o altă zonă “infamă”, coborârea unui jgheab plin de noroi, în primele două ture, unde pun pariu ca s-au dat multe tumbe. Reversul medaliei, după ce soarele şi vântul au uscat noroiul, pe această zonă cu uşoare accente de down-hill aderenţa devenea … premium!
Urma apoi capcana unui drum de căruţă cu nişte băltoace inocente la prima vedere, dar al căror noroi, dacă nu reuşeai să îl eviţi, îţi împacheta bine de tot părţile cele sensibile ale bicicletei, aşa că mi-a stat inima un loc când am văzut un rider împingând o bicicletă cu schimbător rupt… Pentru a ajunge în punctual de start/finiş, mai aveai de trecut o urcare care pentru mulţi concurenţi a însemnat o lungă procesiune pe lângă biciclete, dar pe care, sunt de părere că dacă te înarmezi cu răbdare şi eşti gata să strângi puţin din dinţi, o dovedeşti!
Aceasta a fost terenul de joacă de la Gârboavele XC aşadar, eu am ales să particip la tura lungă, dar în ciuda pregătirii de peste iarnă nu pot spune că am rupt gura târgului. După un start “ezitant”, aşa cum se exprima colegul meu Traian, am prins totuşi primii rideri, pentru a ne înscrie în primul viraj. Adrenalină din plin, dar aici era loc doar pentru unul, din cauza unei gropi săpate să împiedice accesul în pădure al entuziaştilor cu automobile, iar cel care a trecut primul a fost Kelemen Arpad. Am fost totuşi surprins când cineva din dreapta s-a lăsat cu trunchiul efectiv peste mine, obligându-mă desigur să o iau prin groapă, dar m-am interesat şi am aflat că astfel de contacte sunt în litera regulamentelor de ciclism şi chiar că e bine să ieşi dând din coate din start! Brrr! M-am amăgit apoi pentru scurt timp cu ideea de a mă ţine după Szigyarto Laszlo, dar în timp ce mă munceam de mama focului să fac asta, au trecut pe lângă mine doi băieţi de la HPM Cycling Team, pe care nu pot decât să-i felicit, şi au făcut bine temele pentru prima cursă a sezonului.
Mare lucru nu s-a mai întâmplat în restul cursei, am mai fost depăşit de trei-patru rideri, am mai şi recuperat, terminând pe locul şapte în categoria de vârstă. Partea bună este că nu m-am simţit deloc dărâmat după finiş, aşa cum mi se întâmpla frecvent sezonul trecut. E drept că de la o tură la alta mai adăugam câte un minut la timpul meu, dar acum mă simt destul de montat pentru sezonul care abia începe.
Scurt intermezzo psihologic: conversaţii cu alţi rideri pe traseu
Cam de la mijlocul anului trecut aşa, mi-am propus să nu stau la taclale cu nimeni de pe traseu. La Cheile Grădiştei, un tip m-a apostrofat că sunt “kamikaze”, după ce am încercat să trec pe nişte pietre, deşi nu-l stânjeneam cu nimic. L-am întrebat apoi ironic dacă pot să îl depăşesc, dar vai, de abia am făcut-o şi un muşuroi m-a aruncat direct în cap, ceea m-a făcut puţin de… Al Bundy! De aceea, la Surmont MTB, am mormăit nişte chestii inoffensive de gen “da, aşa, e, corect, să ştii că da”, în timp ce un rider mă depăşea voiniceşte pe secţiunea de push bike a traseului lung, vorbindu-mi despre cât de greu e traseul, cât de rău se simte şi cum nu se poate el antrena în Bucureşti pentru aşa ceva. “Păi bine moşule…”, am izbutit să îngân… De data aceasta, era să mă împrietenesc cu un tip de la Pelican Bike, care mă tot întreba, în timp ce mă depăşea, dacă sunt la “Avansaţi”. “Avansez înainte” era singura chestie coerentă şi care implica mai mult de un cuvânt, la care mă puteam gândi, şi consideraţi vă rog că aici am pus un emoticon zâmbăreţ ca Iliescu. Totuşi, când omul m-a întrebat pe prima urcare de cât timp practic ciclismul, i-am explicat că, cu toată părerea de rău nu sunt în stare să susţin o conversaţie. Voi ce părere aveţi: e bine sau nu să discuţi cu parteneri de cursă sau cât de adânc e ok să intri în detalii?
