Când ești genul de persoană care iese cu bicicleta doar dacă este așteptat de alaiul de prieteni în fața casei, atunci s-ar putea să ai o mare problemă în a ieși vreodată singur pe munte. Totodată, dacă ești în situația în care ai un job care-ți permite să jonglezi cu timpul liber după bunul plac, atunci problema s-ar putea să se adâncească deoarece în timpul săptămânii, prietenii tăi favoriți (și cei mai puțin favoriți) sunt la muncă. Dacă ești anxios, stai în casă!
Varianta asta desigur este cea mai nefericită și reprezintă o bătaie de joc la adresa timpului tău liber. Deci, trebuie să iei măsuri drastice. În primăvara acestui an am părăsit Bucureștiul și am migrat către munte. Motivele nu-s atât de multe și nici atât de complexe. Pe scurt, marele oraș mi-a ajuns la os: prea multă poluare, prea mult haos, mult prea multă lume nervoasă, turele cu bicicleta pe lângă capitală sunt un stres total. Mi-am luat familia pe sus și pe motiv că trebuie să stăm la aer cu noul născut (cel puțin pentru o scurtă perioadă), ne-am instalat provizoriu la Câmpulung. Pe măsură ce lunile au trecut, eram întrebat tot mai des: dar noi când ne mai întoarcem? Ne ruralizăm definitiv? Un mic zvâc îmi pulsa din stomac (pe care l-am tradus drept dorul de casă), însă rapid puteam să simt mirosul de noxe sau să aud pledoaria de claxoane. Și replicam: mai stăm un pic, că e vremea frumoasă, e chiar păcat! Norocul a făcut ca până acum în decembrie să avem doar o săptămână de ploaie, în rest vreme și căldură ca-n Sudul Franței. Și fără să bage cineva de seama, am cam rămas pe tărâmul lui Lorenzo din Longo Campo.
În vară m-am bucurat de companie: ba veneau prieteni în vizită, ba cei care mergeau la școală erau în vacanță, alții aveau concedii și tot așa. A fost de vis. Însă odată cu venirea toamnei toate aceste lucruri s-au schimbat radical și m-am trezit singur: eu, bicicleta și traseele care mă așteptau. De fiecare dată când trebuia să ies în tură simțeam o mare presiune pe umeri dată de gândul că singurătatea e chiar nasoală. Este aberant totuși să fii localizat lângă un paradis de poteci, să ai biciclete la dispoziție pentru orice fel de traseu și să stai în casă să-ți plângi de milă că n-ai cu cine să ieși. Nu aberant, mai degrabă penibil. Tot ce am putut să fac a fost să ies la ture mici: prima dată în jurul casei (tură de 50 metri), al curții (120 metri), străzilor învecinate (500 metri), satului (2 km), comunei (10 km) ca într-un final, să pot face pasul cel mare.
Pentru a-mi face turele lungi cât mai confortabile a trebuit să găsesc câteva opțiuni care să mă distragă de la singurătate și de la gânduri. Muzica este o companie perfectă, mai ales că nu mai auzi nici animalele sălbatice, nici hoardele de ATV-uri care te depășesc la limită, nici drujbele care seceră pădurile. Apoi, nu mai stai să te gândești la toate prostiile, acele gânduri idioate care te trăznesc în principal doar pe urcări, lovindu-te atunci când doare mai tare și când timpul trece cel mai greu. Odată ce ajung în dreptul primei coborâri mi se instalează un zâmbet larg pe față și exclam în gând: uite mă, că n-a fost atât de rău! Gândindu-mă mai bine, doar pe plat și pe urcări am nevoie de companie, căci la coborâre sunt mult prea concentrat ca să-mi stea gândul la alte lucruri, drept care opresc muzica.
Când pedalezi de unul singur, simți că ai realizat ceva pe picioarele tale. Căci eu spre exemplu, mă număr printre nesimțiții care stau la plasă și nu trec niciodată în față, doar-doar mi-oi face viață mai ușoară. Și poate mai economisesc și ceva energie. Totodată, mă număr și printre nesimțiții care nu-și cară niciodată rucsacul cu cele 3 sticle de apă de 2 litri, rugându-i pe alții să facă treaba asta, din varii motive. Un paria în grup, dar acceptat pe motive sentimentale. Așadar, când te afli într-o asemenea situație este cazul să-ți dai singur câteva palme înainte de a pleca în tură, să-ți pui rucsacul în spate, să iei tot vântul în față și să-i dai bice, căci dacă într-o zi nu îți bați propriul record pe Strava, pe un anumit segment, atunci chiar că ai ieșit degeaba din casă.
La final de zi, simți totuși că ai fost bun de ceva și că n-ai ținut umbră pământului degeaba. Mai mult decât atât, îți vine și suficientă inspirație încât să mai legi un text, în speranța că poate mai găsești și pe alții ca tine. Totodată sper să nu iei lucrurile de care vorbim aici prea în serios, căci dacă ai ales să pedalezi și o faci din pasiune, înseamnă că nu ești o mimoză care-și face griji din cauza drobului de sare (a se citi noroi, ploaie, singurătate, frig etc.). Doar că nu strică să ne mai luam peste picior, noi înșine, măcar din când în când.
Dragoș Mitroi
