Lăsându-l pe Mathias Rex să prindă un loc în faţă la proiecţiile TIFF-ului (Transilvania Internațional Film Festival, pentru cine nu e familiarizat cu oscarurile) am pornit să-i arăt prietenei mele din Timişoara spectacolul Apusenilor de la galerie. După „încălzirea” pe DN 1 ne-am oprit câteva clipe la barajul Gilău ca să ne desfundăm urechile de vâjâitul autovehiculelor şi să dăm cu aer curat peste CO-ul din plămâni.
De aici am pedalat de-a lungul Someşului Rece până la Gura Râştii unde am cotit-o la stânga spre Muntele Rece (după cca 1 km de la cotire veţi întâlni un indicator tot la stânga către mănăstirea Muntele Rece – de vizitat şi ea – dar dacă vreţi să ne călcaţi pe urme mergeţi înainte de-a lungul văii Râşca Mare). Ajungând în localitatea Muntele Rece ne umplem bidoanele cu apă (cum altfel?) rece de la izvorul de pe marginea drumului. Treptat casele încep să se rărească, versanţii ne strâng tot mai tare, pârâul devine înspumat şi la cotitura unde muntele îşi scoate dantura pietroasă în drum, se termină şi asfaltul.
Urcăm pe o pantă relativ constantă, gâfâind pe câteva cocoaşe şi ferindu-ne la un moment dat de un 4×2 care coboară nechezând, până în cătunul Doleşti unde pârâul se ascunde de noi prin iarbă şi pe sub garduri; aici realimentăm bidoanele şi după ce trecem de ultima gospodărie rezemăm bicicletele de gardul acesteia pentru a admira splendidul peisaj cu valea Someşului Rece la poale şi creasta muntelui Ijar pe cer.
Încă un pic şi ajungem în cătunul Balta unde toate drumurile se infig în cer şi de unde, cu câteva pedale, ieşim pe culme. De aici se poate lua spre una din cele patru zări pe trasee care mai de care mai frumoase: înainte spre vârful Buturii şi şaua Dobrinului, la stânga, urmând culmea, spre mănăstirea Muntele Rece trecând prin cătunul Ghiuri sau, coborând în valea Calului, spre valea Ierii; noi o cotim la dreapta spre Chicera lui Matei cu gândul planificat minuţios de a coborî pe un drum forestier până în Măguri Răcătău via valea Păltiniţa. Şi cum de la Einstein încoace totul este relativ, inclusiv planificarea mea minuţioasă, undeva pe drum, furaţi de frumuseţea peisajelor, am luat-o razna.
Până atunci, după un scurt pasaj printr-o pădure de brazi, ieşim în Chicera lui Matei; aici simţi ce înseamnă să poţi locui sub nori privind până departe ca de la galerie spectacolul vrăjit al Apusenilor.
După casa cu solzi (care atestă limpede faptul că aici cândva era oceanul primordial) începe coborârea şi, cum înainte de orice început e bine să faci o pauză, poposim să îmbucăm ceva în clinchetul talăngilor văcuţelor din preajmă şi zumzetul muştelor aferente lor.
Digestia o facem la vale pe drumul care coboară tot mai abrupt şi apoi tot mai bolovănos, cu scurte opriri de reaşezat bolul alimentar la locul lui şi admirat/pozat peisajele.
Undeva pe la căsuţa cu streaşina sub nivelul roţilor, deşi se vedea limpede drumul încolăcit pe coasta din stânga, am hotărât s-o luăm la dreapta magnetizaţi de gospodăria aşezată pitoresc pe o chiceră (n-am aflat a cui era chicera asta nefiind nimeni acasă să întrebăm).
Am străbătut curtea oamenilor şi drumul a devenit cărare (ce nu semăna deloc cu drumul forestier planificat pe Google Earth) dar fiind la vale unde oricum trebuia să ajungem, am zis că e ok şi am continuat până ce cărarea, tot mai îngustă, abruptă, pietroasă şi rădăcinoasă, s-a oprit să se odihnească definitiv într-un hăţiş; bâjbâind împrejur am întrezărit la un moment dat continuarea ei şi am ieşit chiar într-un luminiş de unde ne-am putut orienta perfect: eram undeva între nişte valuri puternic împădurite (ceea ce şi gps-ul ne arăta clar: un punct pâlpâind într-o mare verde). Având confirmarea că suntem undeva am continuat voioşi pe cărarea care, văzând că insistăm, ne-a pus beţe-n roate şi la primul torent în care s-a oprit să facă o baie, a luat-o brusc în sus adăugând ca ingrediente ceva noroi şi urme de urşi care subliniau cine mai umblă pe acolo în afară de noi.
În cele din urmă am ieşit din codrul întunecat, imaginea trunchiurilor retezate de drujbe liniştindu-ne că suntem pe lângă oamenii care prin munca lor deschid perspective noi către peisaje şi după atâta carrybike (ăsta o fi înjosul însusului pushbike?) am dat de valea Păltiniţa cu drumul forestier pe care ne-am imaginat că vom coborî vijelios până în Măguri Răcătău.
Întoarcerea în Cluj am făcut-o pe asfalt de-a lungul Someşului Rece cu un scurt popas la bisericuţa de lemn, monument istoric, din satul omonim. Din Gilău, pentru a evita DN1, l-am ocolit până în Luna de Sus pe un drum paralel de pământ unde, pentru a scăpa de aromele pătrunzătoare ale fermei de pui adiacente, până şi vacile se drogau cu opiacee; apoi am traversat DN şi am continuat pe coronamentul lacului de acumulare Floreşti, peste barajul aferent şi pe ocolitoarea de macadam ce intră în oraş pe la capătul cartierului Grigorescu.
Mulţumiri Cameliei care, având încredere în cunoştinţele mele de orientare (deşi era evident că mă uit pe hartă ca şi curca-n lemne), m-a însoţit cu entuziasm chiar când rătăceam pe tărâmul urşilor.
Statistici googăliene:
- distanţa: 86 km de la botul calului lui Mathias Rex şi înapoi
- timp: cca 11 ore cu pauzele de tot felul (mai puţin cea de bere de la final)
- altitudine minimă: 343 m; altitudine maximă: 1372 m
- urcări cumulate: 2490 m
- pante maxime: la urcare 23,5 %, la coborâre -33,8 % ; pantă medie 4,3 %
Material redactat de Mircea Purdea.
