De Alina Cîrja
Cândva pe la începutul lui august, într-un weekend ce se anunța canicular în oraș, împreună cu Marian și Crețu am mers să căutăm răcoarea pe valea Iadului, vale situată în extremitatea vestică a hărții cu masivul Vlădeasa. Atunci mașina a rămas la capătul asfaltului, în zona barajului de la lacul de acumulare Leșu și ne-am urcat în șei în direcția Stâna de Vale. Planul de acasă începea să nu se potrivească cu cel de la fața locului pentru că fix cum am coborât din mașină am auzit o bubuitură de sus. Ei bine îmi dau seama că am venit mai pregătită ca niciodată, având doar un polar cu mine și nimic în caz de ploaie. Totuși facem inventarul și o luăm din loc. Ceva răcoare am găsit noi pe valea Iadului, însă am primit bonus și două ploi măricele. De prima ne-am adăpostit pe marginea drumului sub niște brazi, iar de cea de-a doua la cabana Patru Brazi. Târziu ajungem în Stâna de Vale, polul precipitațiilor de la noi, mergem să vedem izvorul Minunilor și apoi decidem înțelept să ne oprim aici și să ne întoarcem pe unde am venit. Însă înainte de a porni spre coborâre punem de un popas pentru ceva cald la un restaurant din stațiune.
Drumul de pe valea Iadului înaintează în cea mai mare parte prin pădure și oferă drumeților posibilitatea de a vizita câteva cascade: cascada Iadolina, cascada Valul Miresei sau cascada Săritoarea Ieduțului. Primele două pot fi admirate chiar din drum, în timp pentru cea de-a treia trebuie să urmați marcajul turistic punct albastru. De asemenea, Stâna de Vale poate reprezenta punctul de acces spre zona Padișului.
Tot în august, dar de această dată în ultima zi a lui cuptor mă gândesc să chem lumea la pedalat prin Vlădeasa, într-o zona nouă. În ultimul moment trupa ajunge la o formă finală și în ordinea numerelor de pe biciclete: Oana, Robert, Radu, Dorin, Andrei, Laura, Marian și subsemnata pornim spre Remeți, județul Bihor.
Mașinile rămân să ne aștepte la intersecția dintre valea Iadului și drumul ce urcă spre Lacul Drăgan, în timp ce noi ne vom face încălzirea pe cei 600 de metri diferență de nivel pe care-i avem până sus. Deși drumul e asfaltat dăm față în făță cu panta destul de repede după ce pornim. Urcușul nu-l facem dintr-o bucată căci numeroasele tufe de mure de pe marginea drumului ne ademenesc spre ele. Așa de multă mure nu-mi aduc aminte să mai fi văzut. La capătul celor aproximativ 14 kilometri de urcare punem de o binemeritată pauză în culme.
Apoi pornim spre lunga culme ce marchează granița dintre județele Cluj și Bihor. Începem cu un urcuș scurt și abrupt ce se continuă apoi cu un pâlc de pădure, din care atunci când ieșim zările se deschid si putem privi spre platoul vârfului Vlădeasa. Deasupra lui roiesc nori negri destul de neprietenoși și ne bucurăm că nu suntem pe acolo așa cum mă gândisem eu inițial. Copacii din culme însă sunt verzi, dar iarba înaltă e aurită.
De pe dealul Mare se face tranziția pe dealul Fericelii, înspre nord, deal pe care am ajuns într-o zi încețosată din aprilie. Lunga culme nu se dezminte și ne propune tot felul de sus-josuri dar care sunt intregral ciclabile. Kilometri zboară și dealul Fericelii se continuă cu o coborâre pe dealul Secătura lui Zingur, pentru ca mai apoi să urcăm spre dealul Fața Mare.
În continuare, drumul de pe dealul Notarului ne coboară spre civilizație, iar după ce ajungem la asfalt mai avem câțiva kilometri de pedalat pe valea Iadului pentru a încheia traseul circuit.
Articol apărut inițial pe blogul Banda Roșie, autor Alina Cîrja, fotografii Marian Poară
