Acum citesti
Cheile Nerei – Muntii Almajului

Participanti : Elena, Ioana, Florin, Alex
Locatie : Muntii Locvei

Ziua 1:
Surpriza: un week-end fara concursuri. Cu Iron Bike-ul in cap, ne hotaram sa mergem tot la bicicleta si acuma. Ni se alatura Ioana si Florin. Nu vreau sa merg foarte departe – mie mi-ar conveni si sa urc de 5 ori pana pe Muntele Mic pentru antrenament.

Pana la urma destinatia aleasa a fost Cheile Nerei pe premiza ca macar nu e departe. Sambata dimineata suntem pe drumul care face legatura intre Dalboset si Sopotu Nou. Lasam masina la intersectia cu Valea Ducinului si ne pregatim de plecare intr-o canicula insuportabila.

Planul este sa refacem un traseu pe care l-am descoperit anul trecut si care face circuitul Cheilor Nerei. Ioana cu Florin o sa faca o tura pana in Ravensca asa ca aici ne despartim.
Elena leaga cu PowerTape (v-am zis eu ca asta e cea mai mare inventie a omenirii…) camera video de casca pentru a putea filma o parte din traseu.

Drumul urca pe Valea Ducinului si noi urcam odata cu el pe sub soarele dogoritor. In curand intram in padure si incepem urcarea. Nu este foarte grea, dar tinand cont de atmosfera de sera de aici de sub frunzis, ne pune la incercare plamanii. Oprim sa luam apa si uzi leoarca de transpiratie terminam urcarea langa Cantonul Silvic Stiubei.

La capatul urcarii stabilim ca pentru Iron Bike voi participa doar eu, iar Elena va fi echipa tehnica – logistica pe care o necesita un astfel de concurs e suficient de laborioasa pentru a nu ma putea descurca singur. Asa ca eu trebuie sa ma concentrez pe terminat etapele, iar Elena s-a ales cu un concediu in Alpi .

De la canton drumul continua valonat prin padure. Deoarece partea de orientare am facut-o anul trecut acuma inaintam repede si bazandu-ne pe memoria lui Elena cotim la stanga si intram pe drumul care coboara catre Cheile Nerei. Coborarea e…asa cum ne-o aminteam de anul trecut. Drumul e invadat de vegetatie si destul de des crengile de deasupra au cazut pana aproape de pamant obligandu-ne sa luam pozitii nenaturale in timp ce coboram.

Suntem biciuti de vegetatia proaspata pana ajungem aproape de intersectia cu drumul ce duce la Damian. De aici ajungem repde la Podul Bei.

Drumul asfaltat ne duce pana in Potoc si de aici mai departe pana in Sasca. Oprim la cismeaua de langa biserica si racoriti cat de cat pornim sa urcam dealul lui Gheorghe. Stinapari si suntem din nou la capatul unei urcari pe care am tras de noi. Pe forestierul prafuit continuam pana in Sopotul Nou.

Anul acesta schimbam un pic tura si din Sopot cautam un drum care sa ne duca in Ravensca. Chiar la intrarea in sat e un panou pe care scrie Urcu-4km. Nu am harta la mine, dar retin numele asta de dimineata. Un satean imi explica ca nu am ce cauta in Urcu si ma indruma pe altundeva.

Din satean in satean (ca nu pot sa zic din sateanca-n sateanca…) ne croim drumul spre iesirea din Sopot catre nu se stie unde. Mergem la un moment dat pe firul unui rau. Sunt in fata si deodata aud urlete din spate. Elena a alunecat pe pietrele ude si a dat cu tibia fix de un bolovan -era si prinsa in SPD-uri. S-a lovit destul de binisor – pot sa zic ca a avut mare noroc ca s-a ales doar cu tencuiala luata si geninchii tumefiati…

Nu vrea sa ne intoarcem asa ca ajungem sa folosim dupa mult timp trusa de prim ajutor si dupa ce se bandajeaza pornim mai departe.

Si cum ce e mai bun se pastreaza la final – incepem push bike-ul. Zona e superba in lumina asfintitului- un peisaj desprins din povesti. Nu credeam ca o sa zic asta, dar push bike-ul e o adevarata placere pe aici. Dupa peste 400m altitudine de impins sau carat in spate bicicleta ajungem in creasta si de aici drumul continua mai lin catre Ravensca.

Oprim de mai multe ori pentru a face poze si pentru a admira peisajul – o multime de detalii si culori, o simfonie de sunete, totul clocoteste de viata. Este o diferenta mare fata de peisajul rece, monocromatic si croit din linii si unghiuri drepte cu care suntem noi obisnuiti sus in munte.

In departare, urmand linia crestei se vede satul Ravensca. Ajungem aici odata cu ultimele licariri de soare. Mai departe este doar coborare – 13km pana in satul Barz si pana la finalul turei noastre.

Pe coborare ne prinde din urma racoarea serii; oprim sa ne imbracam si lasand bicicletele sa curga la vale ajungem inapoi la masina.

Este un traseu deosebit din toate punctele de vedere, de aceea mai departe o dau cateva detalii pentru cei care doresc sa il refaca.

Cea mai mare surpriza o reprezinta profilul de altitudine. Fara sa depasim altitudinea de 770m am reusit sa strangem pe 91km….de 3 ori TransAlpina intre Obarsia Lotrului si Vf. Urdele.

Campam exact la intersectia drumurilor spre Sopot si spre Barz pe un tapsan inverzit. Ca de obicei lenea ne trimite catre masina.

Ziua 2:
Dimineata ne intampina cu un soare si mai arzator ca in ziua precedenta. De data asta pornim impreuna cu Ioana si Florin catre Sopotu Nou. De aici incercam sa ajungem in Liubcova, pe malul Dunarii.

Pornim catre Urcu si incepem sa urcam. Eu am impresia ca localitatea numita Urcu nu exista. Noi cel putin nu am gasit-o. Continuam pe firul unei vai catre Rachita. Nu exista suficiente epitete pentru a descrie traseul. Drumul de care coteste brusc la stanga si dupa o succesiune de serpentine scurte si abrupte ne scoate in satul Rachita.

Casele cocotate pe pantele dealurilor; verdele crud din jur; mirosul pomilor in floare; atmosfera patriarhala de inceput de lume; taranii lucrand campul – toate creeaza un tot unitar de o desavarsita perfectiune.

Din Rachita continuam urcarea catre Ravensca. Nu trebuia sa ajungem aici; initial am vrut sa urcam pe Cracu Almajului, dar asa a fost sa fie si dupa cum aveam sa aflam de la Florin am ales ruta buna (pe Cracu Almajului ar fi fost de impins).

Pe urcare ma intalnesc cu niste tigani care au venit in zona sa vanda oale. La un moment dat tiganca ma intreaba:”Vrei sa-ti dau in carti? Despre viata ta, trecut si viitor”. Nu stiu de ce, dar intalnirea respectiva in caldura dogoritoare, pierdut undeva intr-o lume uitata de timp imi e foarte vie in minte. N-are nici un farmec sa-ti sti viitorul, iar trecutul il stiu deja, asa ca plec mai departe. Elena nu i-a vazut, desi era la doar 5 minute in spate si in zona nu era alt drum…

Pentru a doua oara in doua zile ajungem in Ravensca satul pemilor. Multi dintre locuitorii satului s-au intors in Cehia; unii au mai ramas insa. Ii gasim imbracati in haine de duminica langa biserica.

E curat aici, foarte curat. De jur imprejurul pietei sunt tomberoane. Mi-e rusine: e singurul sat in care am fost in Romania (or fi si altele eu nu contest, doar ca noi nu le-am gasit) care are tomberoane. Si satul nu e de romani…

Sentimentul predominant e de liniste – foarte multa liniste si pace. Instantaneu ma trimite cu gandul la Lunahuana sau Ollantaytambo. Beau o bere rece in parculetul din piata dupa care ne indreptam spre Liubcova. 18km de coborare pana la Dunare.

Facem poze de album pe malul Dunarii printr-o mare de sticle de plastic dupa care pe soseaua nationala ajungem in Gornea. Ne intalnim cu Ioana si Florin care vin din sens opus si facem schimb de informatii. Gornea, Sichevita si se termina cu asfaltul.

Pe un forestier bun ne indreptam catre urmatorul sat, de fapt comuna, de pemi – Garnic. Mult mai mare decat Ravensca este asezat pe intreaga panta a unui deal. In centrul satului sunt indicatoare catre celelalte sate de pemi din zona: Bigar, Ravensca, Sf. Elena, Eibenthal.

Urmeaza portiunea Garnic – Moldovita si din pacate nu mai gasesc cuvinte pentru a descrie traseul. Drumul trece prin padure de la cap la coada. Este mai racoare aici.

Din Moldovita coboram (asta n-am reusit s-o deducem de pe harta asa ca avem parte de un urcus neplanificat), dupa care incepe sa urce catre Carbunari. Portiunea Garnic-Moldovita-Carbunari este de album; nu pot sa-mi imaginez cum arata aici toamna cand totul trebuie sa fie in flacari.

Din Carbunari refacem traseul de ieri pana in Sopotu Nou si de aici ultimii 6km de sosea pana la masina.

Traseul de azi a masurat 109.51km. Nu am track-ul GPS, dar sunt sigur ca puteti sa-l refaceti dupa descriere. Si-apoi partea cea mai frumoasa e sa vorbesti cu localnicii si sa ii descosi.

Si astfel week-end-ul rezervat unui antrenament sordid s-a transormat in (pot sa zic, fara sa exagerez) cea mai frumoasa tura de bike pe care am facut-o anul acesta. Pe langa tura clasica din Cernei, adaugam la capitolul „trebuie facute anual”, aceste 2 ture.

In spate ramane lumea linistita a pemilor rasfirati printre dealuri; in fata e Targu Secuiesc cu maratonul lui – in functie de cum ma simt aici, ma voi hotari daca ma duc la Iron Bike.

Multumiri pentru articol : Elena & Alexandru Fodor
Fotografii : Copyright Elena & Alexandru Fodor

Vezi Comentarii (0)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

8 − seven =