În 2012, pedalam spre Buzău din postura de jurnalist moto în misiune la Campionatul Mondial de Enduro, un mare eveniment sportiv, despre care puţină lume ştie că s-a întâmplat chiar în ţara noastră. Iar una dintre probele speciale s-a desfăşurat tocmai în pădurile din jurul Săratei Monteoru, aşa că a fost emoţionant să revin în aceste locuri frumoase şi să urc pe a doua treaptă a podiumului, la tura lungă, categoria 30 – 39 de ani. Adevărul e că mereu mi-am dorit mai mult să fiu sportiv – chiar şi amator, decât jurnalist, iar pentru asta, nu am ezitat să schimb sportul cu totul, deşi încă mă mai visez terminând un Red Bull Romaniacs, dar asta e o altă poveste.
Povestea XC Race Sărata Monteoru începe într-o dimineaţă răcoroasă cu mulţi nori şi o atmosferă destul de apăsătoare, cu discuţii despre cauciucuri de noroi, tipuri de noroi ce ne-o putea sta în cale şi perspectiva a 65 de kilometri făcuţi în regim lacustru. Prudenţi, organizatorii decid să „transfere” tura lungă pe traseul turei scurte, care urma să fie parcurs de două ori, o mişcare pe care am văzut-o şi la Marvin acum doi ani şi care s-a dovedit a fi una extrem de inspirată. La start, nume grele de la Elite – Petrache, Jugănaru, Roşioru, amatori de top, un Ciprian Roşca revenit la joacă şi cu chef de joacă, aşa că ne-am avântat cu toţii pe prima urcare, pe asfalt, o urcare despre care aflat că ducea „la mină”. Şi chiar aşa a şi fost, am tras ca un miner, dar nu pot spune că am trăit vreun moment de iluminare. Îmi place mult căţărarea şi în teorie şi în practică, dar trebuie să mai pierd nişte kilograme, pentru a avea măcar pretenţia că sunt „căţărător” de duminică. Să îl luăm ca exemplu pe vechiul meu „rival” Antonio Vieru – cu care între timp am făcut schimb de numere de telefon, ba chiar am mers şi la Infernul Muntelui împreună, el are – dacă bine reţin vreo 72 de kilograme şi a trecut într-un regim destul de lejer pe lângă mine, însă nu fără a se plânge că îi era tare, tare greu… Greu, greu, dar s-a tot dus, la deal în sus, dacă îmi permiteţi o rimă. Că tot mergem spre mină…
Şi chiar aici voiam să ajungem: ce se petrece în capul riderului amator, în timpul cursei? Dar înainte de cursa? Dar după cursă? Ce ne motivează „să ne dăm”? În ce mă priveşte, înainte de cursă, cu căldura în van pornită şi doar cu şase ore de somn la activ, tare îmi venea să găsesc o cafenea, să mă tolănesc pe nişte perne de catifea roşii cu broderie aurie şi să ascult un Chill Out in Maldive sau ceva asemănător… Pot doar să mă bucur că de fiecare dată până acum, după ce s-a dat startul, am reuşit să mă mobilizez până în zona pragului anaerob şi să „negociez”, pe măsură ce zecile de minute se scurgeau, scăderea uşoara a pulsului, la fel de scrupulos ca un ministru ce indexează pensiile şi alocaţiile… Acum, poate că mă înşel şi am căzut într-o capcană facilă – hop, m-am văzut şi eu pe podium, după – de ce să nu recunosc, am investit resurse serioase de timp şi de energie în această „întreprindere” şi iată, mă apuc să ţin teorii, dar după părerea mea, este posibil ca mulţi dintre cei care aleg să se dea jos de pe bicicletă şi să fie pietoni la deal, să aibe încă resurse neştiute pentru a rămâne „la pedale”, resurse ce pot fi deschise cu dialogul interior potrivit. Şi, în urma discuţiei de după cursă, cu Antonio Vieru, în care el mi-a spus că „s-a chinuit” mai mult ca niciodată, mi-am pus întrebarea, oare, eu cât de mult mă chinui… Am analizat şi am concluzionat că sunt căzut în păcatul celor ce dau sfaturi şi sunt poate aspri cu cei din jur, dar prea grijulii cu ei însişi. Ca să o spun simplu, părerea mea este că în timpul cursei eu mă găsesc imersat într-o stare de disconfort…confortabil!
Mi se pare fascinant ce se petrece cu mintea noastră în astfel de momente, ce gândim, cum gândim… Creierul nostru operează cu imagini şi cu cuvinte, iar programarea neuro-lingvistică, pentru cei care se întâlnesc prima dată cu acest termen, e un termen ce merită introdus în căsuţa de căutare de pe google. Să luăm ca exemplu ce se întâmpla atunci când au trecut pe lângă mine „Maus” Ionaşcu şi Ulisse Gheduzzi. A fost suficient să mă gândesc „păi, ăştia sunt Maus şi Gheduzzi” şi să mă împac cu gândul. Şi când te gândeşti că încă din gimnaziu noi învăţăm de unitatea neuro-motorie şi de recrutarea fibrelor muşchilor, în funcţie de cât de imperativ se dă comanda! Iar dacă mintea noastră e ocupată cu poezii, la revedere! E drept, atunci când a trecut Antonio pe lângă mine, procesul a fost mai complex, ceva în genul, „stai, că nu e grav”, „e doar un pic mai în faţă, recuperez”, „trebuie să fie după prima curbă”, până când… se face linişte şi … poate te depăşeşte următorul concurent! Oare de aceea la ciclism se strigă din public „Stai acolo!” Dar, ce mă motivează în aceste momente? Toate momentele în care mi-am propus să fac şi să dreg, să merg tare, să iau podiumuri, poate că sunt prea dur cu mine, căci în teren, când realitatea e mult mai dură, îmi spun cu cinism: „Poftim, acum ai ocazia!”
Şi dacă tot am luat-o psihologic, pot să fiu şi puţin „evil” şi să vă sugerez o tactică de demontat concurenţii. Când îi spui altuia că „mi-e greu, nu mai pot”, în mintea sa, „cotropită” de efort, acest lucru se poate planta uşor ca o sugestie. Şi cred că sunt rideri care nici măcar nu o fac inteţionat, mi s-a întâmplat chiar la Sărata Monteoru, în faţa unei urcări abrupte din pădure, să aud „mamăăă, ia uite ce vine, ne dăm jos?”, dar noroc că am limbajul intern destul de bine închegat căci printre altele, am avut o cursă la Marvin terminată cu lanţul rupt şi julituri pe spate, tocmai asta am făcut –am vorbit cu mine, ca şi cum aş fi fost printre primii şi mergeam tare, deşi abia mă târam spre finiş. Aşa că imediat m-am gândit „Nu lua în seama, rămâi pe bicicletă şi bobinează înainte”. Tu alegi ce să îţi fii în timpul cursei: prieten sau duşman…
Iar un maraton MTB e o însumare de paşi mărunţi… O mică greşeală la singura (!) zonă mai noroioasă, căci de fapt ploaia ne-a ocolit cu stil, m-a costat kilometri buni de recuperare, în care am încercat să mă folosesc de fiecare denivelare pentru a pompa şi a prinde ceva mai multă viteză, deşi au fost şi momente în care doar am simulat pomparea, pentru că nu mai aveam energie să o fac efectiv… Dar, venind pe foia mare, am reuşit să mai salvez energie pe anumite urcări din superba porţiune valonată de pădure şi să mă folosesc cât mai mult de inerţie şi se pare că asta a contat în economia cursei. Iar pe coborâri, am înţeles de ce la start ni s-a urcat „distacţie plăcută”: half-pipes naturale şi fără şleauri pe mijloc, pe care să cobori după care cum te lasă inima. Sper să pot reveni anul viitor la Sărata Monteoru şi sper ca atunci vremea să permită „atacarea” traseului lung de către cei care doresc să o facă.
Oricum, după o scriere atât de „încărcată” psihologic, încep să cred cu din ce în ce mai multă tărie în faptul că în loc să dea 100-200 lei pe o şedinţă de psihoterapie, oamenii ar fi mult mai câştigaţi dacă ar veni la o cursă de ciclism. Sau de alergare. Sau să practice, la orice nivel, orice tip de sport! Dar ştiu şi că dacă încep să ratez antrenamente, toată vorbăraia asta nu mai are nici un rost. E atât de simplu! Totul e să ieşi afară şi să te mişti!
Material redactat de Marc Sandu.
