Rui Costa este numele noului campion mondial de șosea

Cine uitase pentru ce este renumit și fermecător ciclismul cu siguranță și-a adus acum aminte dacă a urmărit cursa masculină de fond a Campionatelor Mondiale de Șosea, încheiată cu câteva momente în urmă. Toscana, un teren sacru al sportului cu pedale, 7 ore și 25 de minute de cursă, 272,5 kilometri, ploaie cu găleata, căzături, abandonuri, drame, speranțe spulberate, triumful cu sânge rece și succesul unui nume care nu se număra printre favoriții zilei. Nu știu dacă sportul poate deveni mai fabulos de atât…

Campionatul Mondial de Șosea are darul de a fi o cursă unică prin duritatea sa, dar și prin faptul că toate socotelile de peste an privind echipele profesioniste se suspendă, cărțile rearanjându-se în funcție de naționalitatea fiecăruia. Astfel, italienii erau principalii favoriți, având avantajul terenului propriu, dar și al unei echipe de 5 stele, dar nici vecinii lor elvețienii nu veniseră umili, la fel cum și alte națiuni precum Spania, Franța sau Marea Britanie au căutat un dram de glorie pe străzile Florenței.

Ziua a debutat cu o evadare de 5 rutieri, formată din Yonder Godoy (Venezuela), Matthias Brandle (Austria), Jan Barta (Republica Cehă), Bartozs Huzarski (Polonia) și Rafaa Chtioui (Tunisia), care s-a format la 10 kilometri după start. Ploaia torențială a transformat competiția într-un iad în mișcare, unul mai răcoros ce-i drept, căzăturile și abandonurile fiind principala coordonată a zilei. Condițiile criminale, precum și urcarea zilei, Fiesole, parcursă de mai multe ori alături de un alt „gât” cu o înclinație maximă de 16%, Via Salviati, i-au forțat pe mai mulți cicliști să depună armele. Cadel Evans (Australia), întreaga echipă a Marii Britanii, încluzându-i pe Chris Froome și Bradley Wiggins, Dan Martin (Irlanda) s-au numărat printre victimele cursei în așa-zisa provincie idilică a Toscanei.

Între evadați, lucrurile se triază și rămân în frunte doar Huzarski și Barta, dintre care polonezul se desprinde în lider al cursei cu 40 de kilometri până la final. Din spate vin Giovanni Visconti (Italia) și Cyril Gautier (Franța), francezul clacând și el sub ritmul impus de Visconti care îl prinde pe Huzarski cu 35 de kilometri rămași până la final. Arătând o firavă milă și simpatie pentru oamenii care de câteva ore bune se „scaldă” în apa care cade necontenit, soarele își face apariția pe cer, însă nu și la figurat pentru favoritul gazdelor, Vincenzo Nibali, care cade într-un viraj. Urmările puteau fi mai grave, dar sicilianul se ridică, spre deosebire de co-echipierul Luca Paolini care se vede nevoit să încheie cursa prematur.

Belgienii preiau frâiele a ceea ce mai rămăsese din plutonul principal, până atunci trecut prin o sumedenie de căzături și pene, și încearcă să îl distanțeze suplimentar pe Nibali. Reușesc doar să le încheie aventura celor doi din față, Visconti și Huzarski, căci Rechinul din Messina revine înapoi în grupul principal. În ultima tură, respectiv ultimii 15 kilometri se intră fără vreun eveniment notabil pentru cursul întrecerii.

Pe Fiesole lucrurile se încing și italienii își iau rolul de gazde în serios, oferind o mostră de „ospitalitate” locală în materie de ciclism. Atacul lui Michelle Scarponi îi deschide calea lui Nibali și reușește să facă ravagii în grupul de frunte. Ritmul e necruțător și parcă sicilianul vrea să sfideze cursa, care mai adineaori îl pusese la pământ. Totuși, neobositul Joaquim Rodriguez (Spania) îi dă un răspuns pe măsură și se duelează cot la cot cu el. În spatele lor, Alejandro Valverde (Spania), Rigoberto Uran (Columbia) și Rui Costa (Portugalia) fug cât îi țin picioarele să îi prindă. Tensiunea e la cote inimaginabile și cum jocul doar greșeala o așteaptă, Uran se trezește scos din cursă după o căzătură care ar fi punctat serios la impresie artistică. Se ridică, dar vede șansa sa la medalie cum se depărtează odată cu cei 4.

Gașca latină rămasă acum să își dispute victoria îi are ca favoriți pe spanioli, prin cei 2 oameni de acolo. Rodriguez atacă și Nibali e singurul care își asumă răspunderea de a-l mulina înapoi. Pe Via Salviati reușește acest lucru, dar cum Spania joacă la două capete și Costa stă la pândă asumându-și rolul de outsider perfect, Rodriguez pleacă din nou, zădărnicind efortul lui Nibali, care de această dată renunță la urmărire. Ibericii se părea că au o chintă roială de toată frumusețea și un as în mânecă în plus, iar cel puțin o medalie de aur era rezervată. Ei bine, scenariul era plauzibil, asta dacă rutierul din țara vecină lor nu juca la cacealma. Renunțând brusc la haina de outsider, Costa pornește de unul singur cu 2 kilometri înainte de final, Nibali fiind inert, iar Valverde complet dezinteresat.

Cursa de urmărire din cei 2 kilometri a atins un nivel de suspans mai greu întâlnit. Cu pași siguri, Costa se apropia, dar Rodriguez trăgea din răsputeri. În cele din urmă îl ajunge, cei doi schimbă niște vorbe, dar nu e vremea de politețuri căci șansa de a îmbrăca tricoul-curcubeu nu îți face cu ochiul prea des. Sprintul e strâns. Termenul de „la mustață” ar fi mult prea vag pentru a-l caracteriza. Costa ia fruntea, Rodriguez revine, dar lusitanul scoate iepurele din joben și, cu o aruncătură de bicicletă pe ultimii metri, adaugă această fabuloasă distincție în palmaresul său, pe lângă cele două etape de Tur al Franței din acest an câștigate. Spania avea totul în mână, însă dacă ciclismul pedepsește ceva anume, atunci siguranța absolută de sine este prima lovită, pe când italienii n-au avut parte de niciun un fel de consolare.