MTB Maraton Cluj sau mai bine zis cel mai lung drum de Cluj din viața mea

Între Baia Mare și Cluj sunt vreo 150 de km, un drum care în mod normal îmi ia undeva la 2 ore să-l parcurg în condiții de trafic normal, un drum pe care în trecut îl făceam săptămanal de vreo 2 ori. Ca să vedeți, în weekendul care tocmai a trecut am reușit să fac undeva la 13 ore până la Cluj…

Acum probabil vă întrebați dacă am mers pe jos, cu bicicleta legată de rucsac și ca să nu vă mai aburesc o să elucidez misterul imediat. Inițial sâmbătă erau programate campionatele naționale de maraton la Pucioasa, undeva în sudul țării la vreo de 100 de km de București chiar la poalele Carpaților. Și pentru că știam că am de parcurs undeva la 500 de km, am zis să o fac de joi ca să nu fiu o legumă sâmbătă și ca să mai am un cuvânt de zis în clasamentul final. Gândit și făcut. Am pornit joi la amiază spre Pucioasa, l-am luat pe colegul Tymy de la Sighișoara și am mers împreună cu mașina Iuliei (Danke!) spre tărâmuri mai puțin conuscute nouă. După o noapte petrecută la o casă lângă centrul ecumenic internațional (WTF?) sub atenta supraveghere din partea icoanelor & co. de pe pereții vilei, ne-am trezit vineri dimineața pe o vreme de noiembrie cu vreo 10 grade și ploaie măruntă… tare.

Bântuit de experiența de la DHS Corvinu din weekendul trecut, dimineața mă găsește uitându-mă îngrijorat la bicicleta Merida (încălțată din timp cu Maxxis Beaver) pe care se vedeau clar urmele măcelului de pe dealurile din jurul Devei și la genunchiul căruia nu i-a priit noaptea petrecută la 16 grade… Tymy deja mă bate la cap să ieșim în recunoaștere și să vedem ce oricum am fi văzut în următoarea zi. Leneș din fire, decid să mă culc la loc și să nu fac nimic.

Și cum zice vorba ‘ce poți face azi lasă pe mâine că poate nu va mai fi nevoie să o faci’, la scurt timp mă trezește telefonul care vibra disperat sub pernă. Pe celaltă parte a liniei era Cristi, nu ăla de pe perete, ci Cristi Stan de la Nomad care mă anunța că nu se va mai ține niciun concurs… just great. După câteva telefoane cu Dan, Cătălin Sprânceană și restul ajung și eu la concluzia că e probabil cea mai înțeleaptă decizie, chiar dacă asta însemna că fac degeaba 1000 de km prin România. Plouase foarte mult în ultimele 24 de ore, iar porțiunea de la început și de la final erau aparent necicliabile așa că organizatorii au decis corect să amâne competiția pentru o dată cu vreme favorabilă.

Fără să stăm prea mult pe gânduri ne facem bagajele, salutăm respectuos materialul ecumenic de pe pereți și plecăm, adică ne cărăm, spre Cluj unde duminică avea loc Cluj MTB Maraton, fostul Mtb Maraton Gilău. După un drum de vreo 6 ore în care am măcinat treapta întâi a cutiei de viteză pe Valea Prahovei și pe restul pseudocenturilor din jurul orașelor țării, ajungem într-un final la Cluj… 860 de km și vreo 13 ore de condus, cu siguranță cel mai lung drum de Cluj din viața mea.

După ce sâmbătă ne plimbăm cu Elisei prin noroaie undeva în jurul traseului de maraton, fără un scop anume, probabil doar să facem timpul să treacă mai repede, vine într-un final și ziua de duminică. Cu un start într-o zonă frumoasă, sus la Mănăstire, adică exact în locul unde până anul trecut era primul punct de alimentare pe traseul de la Gilău, concursul de duminică se anunța a fi interesant chiar și în ciuda noroiului sau a distanței scurte a traseului lung. Din păcate n-am înțeles decizia organizatorilor de a muta startul în vârful dealului scurtând astfel traseul și obligându-i pe participanți să parcurgă cu mașinile un drum forestier în urcare de vreo 8 km, terapie vibrațională anticelulitică pentru mașini și ocupanți, gratis!

Cu ‘cioantele’ scuturate la loc pornim la ora 11 fix în cursă. După o buclă introdusă în mod inspirat de către organizatori pentru a subția plutonul la intrare pe prima coborâre, începea maratonul propriu-zis cu un downhill frumușel în zona pe care localnicii rideri o denumesc, Austria. La mijlocul coborârii ne blocăm după doi cai frumoși care mergeau galop în fața noastra și pe care nici unul dintre noi nu avea curajul să-i depășească. Pierdem cu siguranță 1 minut aici, dar depășim în cele din urmă cu mare grijă căluții, aparent fără să-i supărăm prea tare. Din cauza acestui incident ne regrupăm în număr de 5-6 oameni în față și pentru scurt timp continuăm împreună. Ajunși pe prima cățărare a maratonului, una destul de abruptă și cu o aderență precară, rămân la conducerea cursei urmat îndeaproape de Madaras Attila de la Geiger cu care cel mai probabil aveam să mă întrec în ziua asta. Datorită noroiului și a urcărilor destul de abrupte, traseul chiar și așa scurt cum era, avea să solicite puternic musculatura coapselor având în vedere cadența mai redusă și a înaintării mai lente. Reușesc să mă desprind puțin de Attila pe urcare însă abordez cu foarte multă grija prima coborâre așa că la baza coborârii ne regrupăm și continuăm împreună. Mergem într-un ritm decent, fără exagerări, un ritm pe care probabil l-am fi putut susține pentru multe ore la rând.

După ce traseele se despart urma o urcare pe care la un moment dat decid să accelerez puțin să văd ce se întâmplă. Spre surpinderea mea mă distanțez de Atti, și vâzând că nu mă ajunge nici la punctul de alimentare decid să continui de unul singur. Lucrurile merg decent și pe ultima urcare, cea mai grea a maratonului, calculez ca am undeva la 2 minute și ceva avans în fața lui Atti. Știind că nu va mai urma nicio urcare decid să o las puțin mai încet, să nu risc vreo pană sau vreo căzătura inutilă și ajung într-un final primul la finish. Atti se apropiase destul de mult, undeva la sub un minut, iar pe trei venea Toth Zoli, fostul coechipier de la Garage Racing care aparent se afla în cea mai bună formă a vieții având în vedere cele 3 minute de întârziere pe care le înregistra cronometrul la final, o surpiză plăcută.

Din păcate la finish nu a existat un bikewash și am fost nevoiți să ne spălăm bicicletele cu apa sfințita de la fântâna Mănăstirii… lucru neplăcut având în vedere noroiul de pe traseu și experiența organizatorilor la evenimente de genul ăsta. Și ca weekendul să fie complet, după premiere pornesc în jos pe drumul forestier și tai un cauciuc de la mașină într-o piatră ascuțită… probabil divinității nu i-a plăcut că am folosit apa din fântână pentru a curăța bicicletele. Noroc cu prietenul Elisei care se întoarce de la asfalt și-mi aduce cele necesare pentru schimbarea roții… știu, știu toata lumea are toate cele necesare în mașină ca să nu depindă de alticineva, bla, bla!

Per total un weekend interesant cu prea multe ore de condus și un eveniment cu un traseu de mtb foarte fain, variat, într-un mediu montan cu mult noroi în care însă cauciucurile nu se încărcau și cu multe zone care te fac să-ți dorești să revii. Sper doar ca data viitoare startul să fie mult mai accesibil, să existe un bikewash la final și să avem parte de un traseu mai lung care să păstreze caracterul și aerul de traseu montan.
Până data viitoare, toate cele bune!

Dobai R.