Mi-a luat destul de mult timp să scriu articolul asta, o săptămâna și încă o cursă -Trofeul Muscelului, semn că etapa de la Păltiniș a Triadei, a fost din nou, o experiență dură. De ce spun din nou? Pentru că în 2012, în primele zece secunde de cursă, am fost “agăţat” de un alt concurent – există o dovadă video în acest sens, nu am fost “divină” cum s-ar spune, am zburat hotărât peste ghidon, direct într-o mașină parcată dincolo de banda de marcaj, iar de acolo am ricoșat în asfalt, cu bicicletă peste mine. Rezultat: căsca s-a spart, iar jantă față s-a îndoit dincolo de limita… utilizării. Abandon, în doar zece secunde!
Îmi aduc aminte și acum de berile băute cu nea Cezar Jipa, după incident și de cum mă uitam noaptea, la ora două, în tavan, după cursă, fără somn. O experiență frustrantă, care ar fi putut foarte bine să îmi taie tot cheful de ciclism. De atâtea curse, urmăream podiumul fără success, iar, cu aceeași grație a pensionarilor care joacă table în parc, mi se spunea de către terți să o laș mai moale, că “prea” mi se întâmplă “doar mie” lucruri, chestii… Am ales a doua zi să alerg traseul de XCP de 30 de kilometri, în una pereche încălțări de skateboard și, surpriză, m-am încadrat la limită, în timpul… limită. Endorfinele și-au făcut efectul, nu mai ai cum să fii trist după o astfel de activitate și, bucurie mare, săptămâna viitoare bifam primul podium, la Zimbraria XC! O cursă nu foarte grea, cu o concurență nu foarte acerbă, dar îmi îndeplinisem visul! Răsturnare de situație!
Mai mult: felul în care se desfășoară viața mea acum, se datorează în mare parte aș spune, a ceea ce s-a întâmplat la Păltiniș. În timp ce alergam mi-a venit ideea mountain-bike coaching-ului, apoi mi-a venit ideea taberelor, apoi am descoperit că îmi place să lucrez la sală că antrenor personal… Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă m-aș fi lăsat de ciclism. Probabil, aș fi cântărit cu zece kilograme mai mult, aș fi contribuit la profitul companiilor producătoare de țigări și de alcool și mi-aș fi petrecut weekend-urile așezat comod la câte o masă, într-un sistem de scuze și de explicații și, probabil aș fi fost angajat într-un “job” care m-ar fi iritat. De exemplu ar fi trebuit să scriu despre “realitatea social-politica” pe la vreun ziar… Ce ar putea fi mai îngrozitor pentru mine? Am privit mai mereu cu reținere discurile motivaționale, dar, trăgând linie, eu spun că a fost o idee bună faptul că “am pus mâna” să alerg în loc să mă întorc acasă… supărat.
Bun, dar ce s-a întâmplat la Păltiniș în 2015?
În primul rând, am reușit să termin cursa – aveam emoții în acest sens și am fost foarte aproape de top tenul riderilor din categoria mea de vârstă, 30 – 39. Cred că nu greșesc atunci când spun că Triada MTB este concursul cu cel mai ridicat nivel din țara noastră.
Care sunt însă concluziile și în ce fel te poate ajută pe ține acest articol? În primul rând, consider că a fost un privilegiu să concurăm pe noul traseu de la Arena Platos. Riderii de la Elite îl descriu că mediu, dar pentru noi, amatorii, poate trece foarte bine drept avansat. Nu are sens să reiau “geografia” traseului, cine s-a dat acolo, știe despre ce vorbesc, cine nu a fost, merită să facă deplasarea până la Păltiniș. În timp, traseul va fi deveni mai greu, pentru că vor ieși rădăcini, pietre, în urma utilizării, așa că la această prima ediție am putut să ne bucurăm de el în cea mai bună formă. Nu m-ar miră însă că, la fel că în occident, cei de la Geiger să stea cu sapa și pietricele pe traseu, pentru a-l păstra așa cum este acum!
Consider că riderii care au ales să nu mai participe la XCP au făcut o alegere bună, dacă nu erau siguri de forțele proprii. Mi se pare o gândire matura. Nu înveți proceduri tehnice în timpul concursului. În acest sens, deși “m-a mâncat”, nu am dat dropul din pădure, care a propos, arată mult mai înfricoșător în realitate, decât ceea ce se vede pe filmări și în fotografii.
Am studiat abordarea Elitelor: ei au o adevărată economie de mișcări, nici un centimetru în plus față de cât trebuie. Față ridicată cu zgârcenie, bazinul dus fulgerător spre spate și… gata au trecut! În ce mă privește, sunt convins că aș fi făcut mișcările mult mai ample – din cauza stresului și m-aș fi trezit proiectat mult prea mult în aer, urmând o aterizare greu de controlat. Dar, știu un buștean asemănător, cu o aterizare mult mai lină, pe care am dat dropuri la Câmpulung, și după ce bifez vreo două duzini de repetări, mă pot gândi la cel de la Păltiniș.
Asta îmi aduce aminte de filmul “Rush” și de cele 20 de procente de risc pe care Niki Lauda spunea că le acceptă la o cursă. Mi se pare o balanța corectă pentru a încerca un obstacol nou. La fel și pentru săritura de la lac, care a produs roți strâmbate, cel puțin o cască spartă și o căzătură spectaculoasă live în concurs chiar în față mea. Dacă sări un table top de aceleași dimensiuni cu încrederea cu care deschizi ușa de la frigider, da, atunci merită să sări acea săritură în cursă.
Fără a mai lungi povestea, m-am declarat mulțumit de locul 9 de la XCO, aproape ca timp de locurile 7 și 8 și m-am întors la foarte frumoasa Cabană Muncel, acolo unde familia Macrea ne-a primit cu o căldură rar întâlnită! Să analizăm așadar cursa de XCP. Răpit de vraja muntelui și a peisajelor de lângă Păltiniș, am avut timp doar de o încălzire foarte scurtă înaintea cursei, ceea ce a făcut ca la fugareala de a ajunge într-o poziție cât mai bună la coborârarea pe single trail, să mă simt cam sufocat. Atenție așadar pentru următoarele dăți! Urcarea până spre Păltiniș a decurs binișor, tot în top tenul categoriei de vârstă – deși, mă așteptăm să merg mai bine și sunt mulțumit de cum am coborât single trailul de la releu, cel cu rădăcini și lespezi, Strava îmi arată o îmbunătățire consistentă față de turele precedente. E drept că în acest scop, am lăsat Lauf-ul acasă, remontând vechiul Reba și e clar că doar în această secțiune am avut nevoie de o furcă “clasica”. Mă rog, dacă e să filosofăm puțin, așa atipic cum pare, de fapt Lauf are acel design “clasic” de furcă, fiind practic o întoarcere la origini!
Cursa mergea binișor, chiar dacă nu eram în mult visată stare de “happy flow” dar, pentru prima dată într-un concurs, l-am ajuns din urmă pe Miron Elisei, care tocmai rezolvase o pană, bine, clujeanul a dispărut rapid de pe ecranul meu de radar, dar ideea e că frâna spate, care făcuse figuri în prima zi, m-a părăsit cam în porțiunea de relativ plat care urma, nereacţionand nici măcar la pompele disperate pe care le făceam cu maneta. Și aici începe greul!
Măcar, am studiat atent capitolul frânare cu această ocazie și chiar dacă se spune că frâna față e baza, fără spate, ai probleme serioase. Nu mai puteam “desăvârşi” frânarea, nu mai puteam face acel reglaj fin, care să mă țină pe trasă și să mă facă să mă simț una cu bicicleta. E clar că trei plus unu fac patru, dar dacă nu ai acel unu, rezultatul e foarte aproape de zero. Că nu mai puteam întoarce din derapaj ușor la cele câteva viraje de 180 de grade din traseu era chiar ultima problemă, baiul era că rămânând cu suspensia și cu frâna pe aceeași roată, eram serios încetinit și provocat din punct de vedere tehnic. Am simțit asta în special la traversarea pârtiei de la Păltiniș, unde a trebuit să încetinesc până aproape de oprire, cu mare atenție ca să pot lăsa furcă să își facă treabă. Mi-a lipsit foarte mult, interacțiunea dintre față și spate, când lucrează ba una, ba alta, e greu de explicat în cuvinte și necesar de exersat pe traseu…Se numeşte… dans!
După ce am trecut cu brio de porțiunea cu lespezi de piatră și mult nu mai era pentru a reveni pe forestier, am încasat o frumoasă trântă care mi-a despicat efectiv cotul drept, cusut după cursă la urgente de o doctorița foarte simpatică. Osul din fericire a scăpat și, din nou, trebuie să accentuez importanţa pregătirii fizice la sală de forță de pe parcursul iernii. Că deltoizii mei au mai atenuat impactul, că am scăpat doar cu o ușoară durere la claviculă care a dispărut în câteva zile, se datorează doar ramatului în plan vertical de la sală. Nu am idee de ce am căzut, pur și simplu, roata față a zburat de sub mine, întorcându-mă la 180 de grade și trimițându-mă în niște bolovani. Antebrațul s-a umplut de sânge instantaneu, făcându-mă să mă gândesc dacă nu cumva voi pierde foarte mult sânge până la finiș și dacă nu ar fi fost cazul să improvizez un garou! Am plecat mai departe – două minute am fost complet knock-out, cu gândul să văd ce se întâmplă, dar atunci când Rareș Macrea mi-a aruncat niște apa dintr-un bidon pe rană, deja arăta ok. Mai puțin ok a fost când m-am tăvălit într-o baltă, agățându-mă cu un alt concurent cu puțin înainte de finiș, într-o bătălie “epică” pentru poziția 40 la general, dar antibioticile și anti-tetanosul se pare că și-au făcut treaba.
La această căzătură, și-a adus însă o bună contribuție, spun eu, o… bandană (!?!) aleasă greșit. Pe ultima urcare mi-a intrat foarte multă transpirație în ochiul stâng, motivul pentru care am făcut pushbike cu un ochi închis, iar lentila dreaptă îmi era parțial opacizată de transpirația care nu ajunsese în ochi. Am tot amânat momentul în care să mă opresc să îmi curăț ochelarii – am mai pățit asta și la Geiger, iar când am făcut-o, probabil am cam făcut-o de mântuială. Așadar, atenție la cumulul de factori: frână spate zero, ochelari murdări, ușoară iritare și lipsă de concentrare, au dus la o căzătură care putea să îmi încheie prematur sezonul.
Și dacă toate astea nu au fost de ajuns, prins în epica bătălie pentru locul 40 la general sau ceva asemănător, am greșit și traseul înainte de final, deși acolo era ceva neclar, pentru că și alți rideri au mai ajuns după noi în același punct și chiar rideri cu mare experiență. Mă rog, contează mai puțin asta, am avut ce povesti și ce învăța de la această cursă, cât din trei, la cât de intensă a fost. Pot afirmă – știu că am mai făcut-o cu alte ocazii, că acesta e cel mai greu traseu de MTB pe care am alergat. La Rioja Bike Race, porţiunile tehnice erau totuşi diluate in trei zile de cursă şi în 200 de kilometric de traseu, iar comparativ cu traseul de același lungime de la Kitz Bike Alp, cel de la Păltiniș este mult superior din punct de vedere tehnic, sunt încântat să o spun. Și că notă de final, pot doar să spun că aștept cu drag Geiger MTB Challenge, tura lungă!
Cuvinte: Marc Sandu.
