La început a fost oțelul

Se presupune că un copil trece prin anumite etape standardizate în primii ani de viață: învață să meargă, învață să râdă, să citească, să scrie, să înoate și să meargă pe bicicletă. Este până la urmă performanța părinților în joc, care iese la suprafață atunci când se întâlnesc cu părinții altor copii și încep să-și laude odraslele. În cazul meu lucrurile au stat un pic diferit. Mersul pe bicicletă l-am învățat destul de târziu, pe la 12 ani, iar înotul încă nu-l stăpânesc cum trebuie, nici măcar acum. Dar asta prea puțin contează, deoarece chemarea către bicicletă am simțit-o relativ devreme: la 15 ani m-am trezit cu un cadou care ar echivala în zilele noastre cu un PlayStation 3 primit de la părinți. Cadoul a fost desigur o bicicletă chinezească de supermarket, cu roți de 26 și un cadru de 18 inch, din simplul motiv că alte dimensiuni nu existau și cu un set de frâne montate mai mult de decor, dar pe care mă străduiam din greu să le folosesc atunci când era nevoie. În aceste condiții, prima ieșire la munte, de unul singur, a fost mirifică.

 

Încetul cu încetul am început să ies cu bicicleta și prin București, încercând să mă conving și că pedalatul în mediul urban ar putea fi interesant. Dacă ai cu cine. Așa că am început să construiesc diverse relații. În 97 erau câțiva bicicliști care se strângeau în parcul Herăstrău sau în parcul Tineretului. Probabil primii care au început o mișcare de luat în seamă în capitală. Acești oameni au reprezentat scânteia, deoarece puteau sta pe bicicletă fără să pedaleze, puteau sări peste borduri sau chiar peste mai mulți oameni întinși pe jos. Mi-am zis că asta ar trebui să fie cea mai grozavă treabă din lume. Și apropo de lume, faptul că foarte mulți trecători se opreau să-i admire pe băieți, m-a atras ca un magnet.

Aderarea la un astfel de grup era ceva mai dificilă decât plata impozitului anual la circa financiară. Dacă nu aveai atitudinea cu tine, nu erai băgat în seamă. Iar dacă nu te reprezentai cu o bicicletă de marcă, cu atât mai puțin. A trebuit să găsesc o soluție de mijloc, deoarece bicicleta nu mă ajuta prea mult în acel moment. Așadar am început singur să învăț tot felul de trick-uri, ca apoi să mă prezint cu o bază solidă, fără să par picat din pom. Asta a presupus multe ore lipsă la școală, părinți care nu mai credeau vreodată că voi mai pune burta pe carte, nenumărate vizite în service-uri de biciclete pentru a pune mâna pe piese potrivite.

Cum cu un cadru mare nu puteai face față a trebuit să-l modific pe cel pe care-l aveam deja: țevile au fost tăiate corespunzător, sudate la loc, pentru a rezulta în final un 14 inch care lăsa mai mult loc de joacă. Noroc cu oțelul! A urmat apoi un Giant din CrMo, pe care imediat după ce l-am rupt, l-am trecut prin același purgatoriu prin care a trecut precedentul cadru. L-am vopsit și am trântit pe el câteva stickere cu Scott. Crezi că sudurile erau bine finisate sau că roțile erau aliniate? Evident că nu, dar asta nu interesa pe nimeni.

Toată povestea asta cu cadrele home made mi se părea cea mai rezonabilă variantă din lume: cheltuiai foarte puțini bani, le modificai după placul inimii, apoi le exploatai la maxim. Dacă se rupeau din nou, le sudai la loc și eventual mai adăugai câteva plachete din tablă pentru a-l ranforsa. Atât de simplu. Toată treaba asta a funcționat timp de 4 ani și a reprezentat o bază solidă pe care am construit ulterior. Cert este că duc dorul acelei perioade, când orice piesă era recondiționată și refolosită până când ceda complet. O perioadă care nu lăsa loc de comentarii, nici de nemulțumiri. Când greutatea nu era nici pe departe un factor important și când montam pe brațul angrenajului un scut pentru foi care cântărea mai bine de 500 de grame. Sau o anvelopă de 1.3 kg. Sau o țeavă de calorifer în loc de ghidon.

Acesta a reprezentat doar un capitol din multele care mai sunt de povestit, iar partea cea mai frumoasă o reprezenta faptul că împărțeam cu toți cei din grup această filosofie. Nu era exclus ca cineva să vină cu un nou bricolaj în fiecare săptămână. O perioadă în care oțelul a fost la putere și ne-a oferit libertatea de a experimenta. Pe de altă parte, îți poți imagina cum a fost trecerea la cadrele din aluminiu, care începuseră să fie importate și în dimensiuni mai mici (13-14 inch). La 20 de ani am avut primul astfel de cadru, iar de atunci totul s-a schimbat. Atât de mult, încât acum sunt recunoscător pentru faptul că am scăpat fără vreun accident serios din perioada când oțelul (tăiat/modificat/sudat) a fost la putere.

Dragoș Mitroi
editor-in-chief FreeRider.ro