Dacă am numi Il Giro 2013 un spectacol grandios ar fi prea puțin. Dintr-un cumul de motive, și-a ținut spectatorii și participanții cu sufletul la gură zi de zi și pe mine personal m-a teleportat spre perioada aceea a ciclismului care m-a făcut să mă îndrăgostesc de acest sport. Turul Italiei a avut tot în acest an. Iluștri anonimi, decepții totale, momente de geniu, revanșe crude și o scenă care de-acum încolo mă va ține lipit de televizor de fiecare dată când protagonistul acesteia se va arunca în arenă. Vincenzo Nibali este il vincitore, după cum titra Rai Uno în timp ce sicilianul îmbrăca tricoul roz la capătul ultimei etape a acestei ediții.Totodată, el este mult mai mult decât atât.
Scena a fost pregătită în acest an mai bine ca niciodată. Organizatorii Turului au făcut luntre și punte și au resuscitat vizibil competiția, reușind să o aducă în atenția publicului mai puternic decât în anii trecuți. Traseul a fost regândit, iar cu puțin ajutor din partea precipitațiilor și zăpezii de mai, arena a fost pregătită pentru numele grele aliniate la start. Bradley Wiggins, Cadel Evans, Ryder Hesjedal, Michelle Scarponi și Vincenzo Nibali erau greii între care avea să se dispute meciul de pe teritoriul italian.
Dar aici intervine frumusețea ciclismului. De fapt, frumusețe este oarecum sadic spus, căci ce este frumos în ochiul spectatorului este iadul pe pământ, simțit în fiecare celulă a corpului cicliștilor. Sau, cum mai bine ilustra un jurnalist de la Wall Street Journal, ciclismul este sportul care duce durerea la rang de fetiș. Și Giro 2013 a fost întruchiparea acestor vorbe. Zilele însorite au cam ocolit Cizma de data aceasta și, destul de regulat, rutierii serveau cu stoicism porția consistentă de vânt și ploaie în zilele norocoase și pe cea de viscol și ninsoare în cele mai istovitoare. Însă așa s-au triat adevăratele caractere ale cursei și băieți dornici de afirmare precum Rigobert Uran, Carlos Betancur sau Przemyslaw Niemiec au arătat ce le poate pielea.
Peste toți, însă, a tronat Vincenzo Nibali. Contestat de specialiștii din ciclism, Rechinul din Messina nu a avut de ales decât să îndure neîncrederea arătată și să demonstreze cât de mult se înșelau unii. A înhățat tricoul roz devreme. Iarăși, dubiile curgeau. Că îl va pierde, că e prea devreme, că restul sunt puternici, iar echipa sa nu e de 5 stele. Sicilianul era de neclinitit. Așezat în prima poziție, nu avea decât să respingă atacurile. Bine, a mai avut de înfruntat și vremea, dar condițiile meteo erau aceleași pentru toți. Echipa îi era alături, dar deloc aproape de capacitatea sa reală, așa că de multe ori a rămas pe cont propriu. Totuși, asta l-a făcut să își arate clasa. Clasa care s-a văzut cel mai bine în penultima etapă a Turului, când sunt destul de sigur că toți rutierii voiau doar să o încheie odată. Nu văd ce altfel ar fi de dorit la o etapă care ajunge la peste 2.000 de metri altitudine, după 3 săptămâni de pedalat și cu un viscol de toată frumusețea aruncând necontenit zăpadă și răpind din numărul de grade. Nibali nu avea de ce să se agite, de ce să forțeze. Și chiar și așa, a atacat. Pedala cu pedală, metru cu metru, a luat avans. Rechinul se distanța și se vedea tot mai greu din cauza zăpezii. Publicul era în delir.
După multe curse sărace în spectacol, am văzut un atac dat de un lider atunci când nu avea niciun motiv să o facă. Dar totuși a atacat. Doar pentru că era lider și, fiind cel mai bun, era de datoria lui să le reamintească tuturor că poate. Doar pentru frumusețea ciclismului și satisfacția celor pironiți în fața televizoarelor. Doar pentru că așa se face… Așa se face în acel ciclism care a vrăjit o lumea întreagă și care i-a făcut pe atât de mulți să viseze. În acel ciclism făcut pentru splendoarea sa… Mai vreau un Giro 2013, mai vreau un Nibali în cel mai strălucit moment al său!
Traian Goga,
Redactor FreeRider.ro
Foarte fain redactat!
Parca m-a dus din nou in fata televizorului.