De câțiva ani buni am început să iau parte la concursuri în calitate de fotograf. Iar atunci când nu te afli în șaua bicicletei, lucrurile sunt complet diferite. Sunt un fel de spectator-observator, participant pasiv, care-și face treaba, încercând să surprindă concurenții în ipostaze cât mai faine. În plus, am mereu ocazia să-mi încurajez favoriții și să văd cursa din mai multe puncte de pe traseu.
În calitate de participant activ la astfel de concursuri, de Cross Country, Enduro, Downhill sau chiar Trial, mă văd mereu calm, așezat, încercând să găsesc variante inteligente pentru a mai câștiga ceva timp. Mă concentrez pe cursă, pe traseu și pe depășirea concurenților, însă orice întâmplare, indiferent de natura ei, nu mă poate doborî. Pentru că suntem amatori și pentru că participăm la concursuri pentru propria noastră distracție. Probabil de aceea nu am avut niciodată vreun conflict cu cineva de pe traseu.
Dar bănuiesc că ești deja familiarizat cu cei care vin la concursuri direct nervoși. Sau chiar dacă linia de start sunt doar agitați, în primele sute de metri încep să vadă competiția ca pe o cursă în care și-au pus viața-n joc: cu orice preț trebuie să ajungă în față, să depășească, să calce pe capete. Desigur, acest gen de întâmplare are loc la concursurile de Cross Country, acolo unde numărul mare de participanți stârnește anxietatea unora avizi de a depăși tot ce merge mai încet ca ei, indiferent de cum o fac. Și de aici apar câteva situații la limita irealului.
Înjurăturile sunt deja la ordinea zilei, din cele mai colorate, iar uneori mi-e foarte greu să mă mai abțin din râs. Îi vezi pe cei mai agresivi dintre concurenți scrâșnind din dinți și aruncând cuvinte murdare la adresa celorlalți participanți doar pentru că merg mai încet și le stau în cale. Dar ei par a știi că odată ce s-au înscris într-un concurs, este normal să și depășească. Este o manevră care face parte din orice competiție și ar trebui acceptată ca atare. Există și excepții totuși: pe traseu, după o buclă mai mare, unii întâlnesc mame cu copii, în cazul acestora țipându-se puternic, fără a se adresa însă injurii. Dar dacă duelul se consumă între doi masculi, atunci asiști la un spectacol infailibil.
Oamenii de genul ăsta cu siguranță uită că au venit la un concurs pentru a se relaxa, a se distra și a-și compara performanțele cu alții, manifestându-și neputiința prin a-și revărsa frustrările pe cei din jur. La final, probabil cea mai bună scuze este: aș fi scos un timp mai bun mă, dar mi s-au pus toți ăia în cale!
Pe scara ierarhică mai distingem încă o situație. Spre exemplu, când violența verbală devine fizică. În ultimii 6 ani, am observat că pentru unii cea mai la îndemână variantă armă este flegma. Da, ai auzit bine, iar de curând am asistat la o situație de gen, la XCC-ul de la Romexpo. Te lasă ce-i drept cu gura căscată, noroc că nu mă aflam în bătaia muniției. Dacă asta nu ajunge există ceva și mai mult decât atât. Există luptele corp la corp. Extrem de rare ce-i drept, dar se poziționează în vârful acestui iceberg al neputinței, ca semn al „civilizației” absolute.
Să-i judecăm pe acești oameni? Presupunând că te afli în tabăra celor pacifiști, nici măcar asta nu poți să faci. Observă-i, întreabă-te ce caută de fapt la concursuri și dă-le un sfat bun, atunci, la fața locului, dacă te ține. Dacă nu, atrage-le atenția măcar după concurs. Nu aplica principiul „nu știi niciodată mamă peste cine dai„, fii hotărât și fă-i să înțeleagă că de mii de ani încoace, nu mai folosim toate cele patru membre pentru a ne deplasa.
Dragoș Mitroi
editor-in-chief FreeRider.ro
