Bodyguardul de munte

Este oare bodyguardul un subiect bun pentru un editorial? Dragoș Mitroi ne povestește două din aventurile sale de weekend cu străjerii siguranței cetățeanului. Spre norocul lui nu s-au petrecut ambele evenimente în același final de săptămână.

Pentru că este vineri și îmi place să scriu editoriale în această zi a săptămânii, promit că-mi voi vărsa nervii acumulați în weekend, undeva la munte, zbierând cât mă țin plămânii și nu aici, în acest articol. Prin urmare, suport consecințele reprimării acestor sentimente. Mă tot gândesc că ar fi trebuit s-o fac la momentul oportun, iar astfel poate că nici n-aș mai fi scris aceste rânduri.

Și spun momentul oportun, pentru că deși poate părea incredibil, ultimul episod cu bodyguard-ul de care aminteam în titlu s-a consumat chiar la…munte, un loc sacru pe care-l credeam liber de astfel de personaje. Un bodyguard la munte? Da! Dar nu unul de oraș, ci unul al munților. În termeni populari poartă denumirea de pândar. Ca să facem o diferențiere clară, află dacă nu știai deja, că bodyguardul de oraș poate fi în unele cazuri amabil: îți explică unde este ieșirea, te ghidează spre locul de parcare sau ține locul biroului de informații. Ei bine, cel pe care soarta mi l-a scos în drum chiar pe munte, la o carieră de piatră, nu cred să fi auzit vreodată de termenul bun simț.

Dar dacă bunul simț îi lipsea cu desăvârșire, acesta compensa din plin cu un alt simț. Simțul răspunderii. După o coborâre  lungă, plăcută, plină de extaz și de adrenalină (pe scurt, genială) cu bicicletele, ajung în locul care mi-a întărit ideea de „în România, așteaptă-te oricând la orice!”. În coborârea fulminantă pe care o savuram aproape cu bale la gură, mă văd nevoit să opresc brusc pentru că în cale mi se arată bodyguardul de munte însoțit de o șleahtă de patrupede, pe care probabil datorită sperieturii am perceput-o ca fiind de dimensiuni cosmice. Cu toate acestea se vedea clar că bodyguardul îi răsfăța cu mâncăruri din cele mai alese, deoarece dimensiunile lor erau chiar impresionante.

Pentru că nici nu-mi imaginam să se întâmple altfel, câinii pornesc spre noi cu un lătrat gros, amenințător. Îngheț! În haosul acustic generat de lătratul animalelor încerc să-mi dau seama ce anume vrea să ne comunice pândarul. Este foarte indignat de prezența noastră acolo. Vrea să știe cu orice preț cine suntem, ce căutăm acolo sau dacă am venit la furat. Iar dacă cumva se întâmplă să avem unul din aceste planuri obscure ar fi dispus să ne ofere pradă câinilor fără să clipească (glumesc, dar încă am o bănuială că asta ar fi făcut).

Aici intervine însă rafinamentul relației bodyguard-câine de pază. Succint, în două fraze, ne-am explicat intențiile. Spre bucuria noastră, creierul i-a dictat undă verde: „sunt inofensivi, bă!”. Dar dacă tot ne-a abordat, povestea nu avea să se termine așa, cu una cu două. A vrut să se mai distreze puțin. Și cum altfel, dacă nu cu ajutorul câiilor, că doar erau deliciul întâlnirii.

Nimic nu i-a răpit plăcerea de a asmuți câinii asupra noastră. Îi chema spre el, apoi văzând că facem ceva pași încercând să dispărem cât mai repede de acolo, îi trimitea dinnou spre noi cu un fluierat discret. Și tot așa pentru cele 3 minute din viața mea care au echivalat cu cel puțin 30.

Acest episod vine după o întâmplare cu un alt ipochimen: pădurarul. Punerea în scenă era oarecum similară. Cu bicicletele pe munte, plimbare lipsită de stres, zi însorită. Acesta ne oprește pentru a ne legitima, pe motiv că instinctul l-ar fi avertizat fin despre intențiile noastre de a incendia pădurea. Fiind un mare iubitor de natură, aceasta mi s-a părut cea mai mare inepție, aberație, absurditate, stupizenie care a ajuns vreodată la urechile mele.

Mirosul de alcool din respirația lui îmi dădea fiori. Și nu pentru acuzațiile pe care ni le aducea, ci pentru simplul fapt că așteptând să vină poliția ca să ne identifice, acesta ne prezenta arma din dotare pe care o ținea în portbagajul Daciei sale. Am așteptat o oră venirea poliției, drumul forstier pe care ne aflam fiind foarte greu practicabil. După o succintă verificare efectuată de șeful de post venit cel mai apropiat sat, am fost liberi să plecăm. Și să încercăm să recuperăm ora pierdută.

Din toată această poveste, prea multe nu-s de reținut. Totuși, în eventualitatea în care ești atacat de câini și pedalezi cu SPD-uri, nu trebuie să-i lovești direct cu piciorul. Scoate-l din pedala clipless, apoi învață-i o lecție. Dacă te pierzi cu firea, vei uita că ai tălpile prinse de pedale și vei risca să te împrăștii ca apoi să cazi pradă necuvântătoarelor. Și bodyguardului de munte.

Dragoș Mitroi
editor-in-chief FreeRider.ro