”Pain is temporary, but the race results on the Internet live forever!”
…a zis un filozof modern și necunoscut al ciclismului! Și oarecum tind să îi dau dreptate! Durerea vine împreună cu efortul, odată acesta din urmă instalat, ea începe să apară, întâi la o intensitate mai mică, apoi cuprinde încet tot corpul, iar în final se dă o luptă aprigă între ea și motivație din care rar de tot motivația iese învingătoare…
Există oare un ipotetic prag de toleranță la durere? În ce măsură acesta oare ne influențează performanța? Durerea nu o putem măsura în valori exacte, nu putem afla pragurile așa cum putem afla destul de precis pragul lactic sau VO2 max. Dar cât de diferit poate fi pragul între oameni și sportivi diferiți? E o întrebare care mă bântuie de când am luat mai în serios ciclismul și alergarea…
Cred că am trecut cu toții prin două situații antagoniste: atunci când tragi la limită, durerea e maximă, iar cel de lângă tine de depășește încet cu zâmbetul pe buze în deplină serenitate sau invers, când tu pedalezi liniștit și treci pe lângă cineva care e în mod evident în chinuri groaznice încercând să nu rămână în urmă… Părerea mea e că pragul acesta de toleranță e foarte diferit de la un om la altul…
Eu am conștientizat durerea, prezența ei și nevoia de a o avea. A devenit o rutină, ne-am împrietenit. O știu ca pe cel mai bun prieten. Începe cu o ușoară durere musculară, devine acută, începe să radieze în tot corpul, în același timp oxigenul se termină și organismul se sufocă. Ochii sunt pe powermetru sau pe distanța rămasă pe ecranul Strava Live a computerului, linia de final se întrevede printr-o ceață deasă. Ceața cuprinde încet privirea și gândirea. Dacă sunt pe șosea mă rog să nu iasă ceva în față, dacă sunt pe trainer mă rog să fiu pe trainer, nici de asta nu mai sunt sigur. În nevoia de oxigen, corpul intră în frisoane, privirea devine tot mai neclară și durerea cuprinde fiecare celulă, fiecare atom al corpului tău îți strigă înnebunit OPREȘTEEEEEE!. Dar gata… fie motivația a fost înfrântă și organismul cu nevoile sale au avut câștig de cauză, fie roata a trecut de linia de sosire sau cronometrul intervalului a ajuns la zero. Efortul se oprește, dar nu și durerea. Nevoia de aer devine acută. Am senzația că vreau să rup tricoul, să scot centura de puls, simt că orice atingere pe piept mă face să mă sufoc mai tare. Pedalez acum ușor, în gol, dar tot aerul din lume simt că nu e suficient. Horcăi ca un porc cu cuțitul înfipt în trahee în dimineața de Ignat. Dar știu că în 10-20 de secunde totul revine la normal… și așa și e. Respir ușor, șterg valul de transpirație de pe frunte și sorb cu patimă apa rece din bidon… dar mă oprește piuitul cronometrului!
Pfff, pauza s-a terminat, a fost doar primul interval VO2max de azi, urmează următorul din cele 9 ce le mai am de făcut……………….
