Acum citesti
Experiența Paris-Roubaix și Tour de Flandres – Pavatele nu ar trebui să existe!

La începutul lui 2016 a avut loc tradiționalul Press Camp al celor de la Merida. Așa cum ne-au obișnuit, evenimentul a avut loc cu ocazia altui eveniment important desfășurat în zonă, și anume cursa de șosea Paris-Roubaix, infama cursă care distruge la propriu și la figurat, biciclete și bicicliști. Press Camp-ul a fost organizat la granița dintre Belgia și Franța, pentru a prezenta și testa noile cursiere Merida Scultura cu frâne pe disc. Și testate au fost adevărate, pe traseele cu piatră cubică de la Paris-Roubaix.

Am avut plăcerea sa particip din partea Freerider și chiar dacă ciclsmul șosea nu este „my thing”, am fost mai mult decât onorat când mi s-a oferit ocazia de a asista în direct la această cursă incredibil de dificilă pentru om și mașină – iar când spun „mașină” mă refer evident la bicicletă, dar și la mașină, pentru că nu sunt mulți cei care au curajul să-și bage mașina pe drumurile unde are loc Paris-Roubaix.

paris roubaix 2016 foto dan mazilu 11

În afară de Paris-Roubaix a avut loc în aceeași perioadă o altă cursă la fel de dură și anume Tour de Flandres. Dacă la Paris-Roubaix provocarea supremă este piatra cubică peste care se pedalează pe cursiere cu peste 50 la ora, la Tour de Flandres pavatele sunt mai „îndulcite”. În schimb mare provocare a concursului sunt cățărările care ajung și la 22%, pe piatră cubică. Sunt printre cele mai dure din lume.

Ambele curse sunt „Monumente” ale ciclismului de șosea și chiar dacă nu te pasionează atât de mult acestă ramură nu ai cum să nu fi impresionat. Te asigur că pierzi enorm dacă măcar o dată în viață nu asiști la așa ceva, să vezi în direct cum se pedalează acolo și cu ce viteză. Da, la televizor îi vezi pe cicliști plini de noroi dacă mai plouă, în clipurile de pe net mai vezi „slo-mo” artistic cu roțile bicicletelor dansând din piatră în piatră, dar nimic nu se compară cu vuietul ca de mărfar când trece trenul la 1m de tine, pe o suprafață de rulare care ar pune la grea încercare și suspensiile unei biciclete de DH.

paris roubaix 2016 foto dan mazilu 20

Eu am fost și mai norocos și am pedalat pe drumurile pe care cele două curse au loc. A fost o experiență… soră cu moartea! Adevărații cicliști de șosea poate se vor amuza la citirea acestei povești însă vă asigur că ce am trăit la acest Press Camp a fost… „emoționant”.

merida press camp 2016 foto Daniel Geiger 03

Ca orice pasionat de bicicletă și ciclism știam de Paris-Roubaix. Știam că mare parte din cursă se desfășoară pe piatră cubică, știam că există sectoare numerotate, fiecare cu numele ei, cu nivel de dificultate șamd. Ce nu știam însă este că piatra cubică era orice numai piatră cubică nu, așa cum o știm. La Paris-Roubaix pavatele sunt de fapt bolovani, pietre aruncate aiurea pe drum cu spațiu intre ele atât cât să-ți scrântești glezna. Este incredibil ce e acolo. Și acolo se organizează una din cele mai renumite curse de șosea…

paris roubaix 2016 foto dan mazilu 01

Am pedalat pe aceste pietre când am testat noua Scultura Disc. Bicicleta este cea mai confortabilă cursieră de la Merida, gândită să fie „iertătoare” și să ofere cât mai multă liniște pe drumuri cum ar fi și acesta. Însă pe așa ceva nu ar trebui să ajungă nici miros de cursieră. Așa ceva nu ar trebui să existe! Dar există pentru că „spectacol, sponsori și reclamă”. Iar când se mai cade în grup și iese măcel, lumea se întreabă cum e posibil așa ceva, vezi și cazul cu discurile de la frânele pe disc care ar fi provocat accidentarea lui Fran Ventoso.

Bicicleta pe care am testat-o la press camp este iertătoare și confortabilă, dar pe asemenea drum nimic nu mai ajută, poate doar niște suspensii de 200 mm ale unei biciclete de dh, sau poate capacitatea de a rezista până la moarte, plăcerea la durere, masochismul bine dezvoltat etc. În rest, scapă cine poate.

paris roubaix 2016 foto dan mazilu 18

Așadar iată-ne coborâți din autocar, bicicletele frumos aranjate pe rastele și pregătite să fie… nimicite. În afară de imaginile de la televizor cu „măcelul” nimic nu anunța nebunia care avea să se întâmple. E drept că în autocar redactori de la alte reviste spuneau că „da, m-am mai dat pe traseele astea. Dacă mă dau și acum? Nu cred…”. Ma gândeam totuși, ce poate fi așa rău. Pe drumuri proaste noi mergem zilnic prin România. Noi suntem români, suntem obișnuiți cu greul. Lasă că le arăt eu! Și am plecat în grup organizat spre primul sector de pavate. Eram ca găinile la tăiat, nu știam ce ne așteaptă. La televizor nu se vede așa rău, chiar și atunci când se vede că e de rău.

merida press camp 2016 foto Daniel Geiger 10

Tura zilei includea mare parte din traseul propriu-zis al cursei Paris-Roubaix care urma să aibă loc în același weekend. Așadar traseul era marcat, indicatoarele instalate, gardurile puse. Eram ca la concurs, era soare, era excelent!

merida press camp 2016 foto Daniel Geiger 01

Am ajuns la primul sector de pavate. Am intrat cu încredere și viteză cu ideea să… nu știu ce idee. Ideea era să mergi repede, să scapi cât mai repede. Am intrat probabil cu puțin peste 30 la oră. Senzație de distrugere a fiecărui osișor din corpul meu și a fiecărei fibră din carbon din bicicletă, era de nedescris. În primul rând trebuia să te hotărăști cum să ții mâinile mai bine pe ghidon: de sus, în dropuri, pe manșoane? Pentru început important era să nu-ți zboare și să nu iei o trântă soră cu moartea.

merida press camp 2016 foto Daniel Geiger 09

Pe manșoane nu puteai ține mâinile. Vibrația era violentă, pur și simplu nu stăteau acolo. În dropuri era mai bine, dar era greu să pedalezi în picioare stând în dropuri. Cu mâna de sus era cel mai bine însă ghidonul devenea prea îngust și riscai iar să cazi.

merida press camp 2016 foto Daniel Geiger 06

Bicicleta și cadrul amortizau ele, dar ce spun aici, era egal cu zero. Încercai să menții viteza, dar aceasta scădea rapid în ciuda eforturilor tale disperate. Cum să poți pedala cu 30 la ora pe bolovanii ăștia, pe cursieră?! Și când te gândești că în fruntea pelotonului la Paris-Roubaix se pedalează cu peste 50 la oră indiferent de teren.

Secretul era, evident, să încerci și să menții o viteză cât mai mare. În felul ăsta zburai din piatră în piatră și teoretic, drumul era mai lin încât roțile atingeau doar vârfurile bolovanilor. Ei bine, să încerce ei asta. Amatorii ca noi abia mai puteam respira.

Abia mai puteam respira, dar imaginați-vă că abia mai puteam vedea. La viteza aia privirea efectiv se încețoșează. Totul devine neclar, vibrațiile sunt atât de mari încât nici să gândești bine nu mai poți. Totul trebuie să existe deja din instinct, să se execute automat fără să fie nevoie de gândire, probabil așa cum fac „profesioniștii”.

paris roubaix 2016 foto dan mazilu 22

Am descoperit ulterior că era mai bine să stai pe marginea drumului. Acolo era mai mult pământ și puteai pedala, repede, în confort relativ. Dar eu venisem să „gust” experiența Paris-Roubaix. Pedalam pe piatră cubică sau muream, nu exista alternativă! Așadar am încercat să parcurg toate sectoarele de pavate cât mai mult pe drum și nu pe lângă. Pe cât posibil încercam să vizualizez linia ideală, zona unde piatra cubică se închega mai bine, și să merg pe acolo. Așadar cât mai puțin pe margine. Simțeam că trișez pe acolo. Mai ales că în concurs, când e aglomerație maximă, doar câțiva au privilegiul să pedaleze pe marginea mai iertătoare. Majoritatea se iau la trântă frontal cu piatra cubică în cel mai violent mod posibil.

merida press camp 2016 foto Daniel Geiger 05

Pe porțiunile dintre sectoare se mergea pe asfalt și mai aveai tip să-ți tragi sufletul. Te gândeai însă cu îngrijorare la următoarea secțiune. Încercai să-ți aduci aminte câte sectoare îți spusese organizatorul că ai de făcut și încercai să-ți aduci aminte câte au trecut. Nimic nu se mai lega, nu-ți mai aduceai aminte nimic clar. Sperai doar să scapi și să pleci acasă. Și până să-ți termini gândul intrai pe următorul sector de pavate unde calvarul o lua de la capăt.

merida press camp 2016 foto Daniel Geiger 04

Din când în când întâlneai periodic colegi redactori de la alte reviste, trași pe marginea drumului. Problema era de fiecare data aceeași: „RU OK?! Yes, I have a falt…”. Pene peste pene, peste tot. Eu am avut noroc, n-am avut nicio pană. Sau n-am mers suficient de repede? Nu știu ce părere au „băieții mari” însă pentru mine experiența a fost desăvârșită. Mi s-a părut că am tras la maxim și mai ales, am fost mândru că am terminat tot traseu. E drept că printre ultimii, dar nu m-a măturat mașina de asistență tehnică.

Cursa în sine este un super eveniment internațional, dar mai ales local. Este o sărbătoare nu doar a ciclismului ci a sportului în general. Spectatori sunt peste tot, la fiecare viraj, fiecare sector dificil de pavate. Încurajări se aud tot timpul, trompețele și fluiere de nu-ți mai simți gândurile. Se vine cu mult înainte și fiecare se instalează la locul preferat. Se vine cu rulote, se aprind grătare, se construiesc „altare”…

paris roubaix 2016 foto dan mazilu 04

A fost o experiență ireală pentru care sunt recunoscător că am avut ocazia să o încerc. Probabil sunt printre puținii români care au avut privilegiul nu doar să asiste la cursa de a doua zi ci mai ales să pedaleze pe același traseu pe care ciclșiti ca Tom Boonen, Mathew Hayman, Peter Sagan, John Degenkolb, Zdenek Stybar sau Lars Boom au concurat și unii au câștigat. Oamenii nu sunt modelele mele în viață însă am acum un respect mult mai mare față de cicliștii de șosea. Sunt oameni dispuși să sufere sute de kilometri și zeci de ore pentru câteva minute de faimă și da, pentru un cec gras. Totuși beneficii primite doar de cei câțiva de pe podium.

paris roubaix 2016 foto dan mazilu 14

Bicicleta? A rezistat bine mersi. N-a avut nicio problemă. Carbonul și echiparea din ziua de azi sunt fenomenal de performante. Nu am avut ocazia să testez în paralel o cursieră cu alta construcție, spre exemplu una aero cu un cadru mai rigid. Dar un cadru gândit să fie suficient de elastic și rigid în același timp, ajută enorm într-o astfel de cursă. Și dacă bicicletele sunt făcute nu doar să reziste la astfel de drumuri ci și să ofere un grad de confort, este clar că în viața de zi cu zi, unde totuși nu pedalăm pe așa ceva, plăcerea oferită este cu atât mai mare.

Cu aceeași ocazie a press camp-ului Merida, am dat o tură și pe traseul celuilalt Monument al ciclismului de șosea, Turul Flandrei. Și aici avem sectoare de pavate însă treaba e subțire. Piatra cubică e super bine în comparație cu nenorocirea de la Paris-Roubaix.

merida press camp 2016 foto Laurens van Roojien 02

La Turul Fladrei provocarea este în primul rând rampa urcărilor. Unele cățărări depășesc 20% pe piatră cubică. Pe mtb nu ai avea nicio problemă, însă pe cursieră, fără suspensii și fără suficiente viteze, treaba e… „mare”. Am reușit însă să dovedesc și de data asta provocările gândite de organizator fiind mândru că nu a fost nevoie să apelez la push-bike.

merida press camp 2016 foto Laurens van Roojien 01

Experiența Paris-Roubaix și Turul Frandrei din 2016 vor rămâne pentru mine repere puternice în viață. Mă bucur că am avut ocazia de a încerca așa ceva și mă bucur pentru experiența acumulată. Iar data viitoare când mă întreabă pe mine cineva în autocar dacă e greu pe pavate și dacă mă mai dau și acum, răspunsul meu probabil va fi cel consacrat: „nu cred”. O dată a fost suficient.

Vezi Comentariu (1)
  • Frumos scris!! Si sincer! Am prins si eu candva sosirea la Tour de France pe Champs E. si am avut aceeasi senzatie de gara prin care trece trenul!

    Poate citesc si cei care sustin ca pe strazile din orasele Romaniei ”ai nevoie” de suspensii si cauciucuri de 2,4!

    Felicitari!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

1 × five =