Acest articol participă la concursul organizat de Freerider împreună cu Green Dental.
Portugalia. Camino Portughez. Eu, cu o bicicleta si un rucsac de aproape 8 kilograme in spate. Nepregatita, dar temerara… primele 3 zile imi organizasem trasee de peste 100 km/zi, crezand ca sunt relativ plate. Nu erau plate. Numai prima zi vreo 10 dealuri.
A doua zi: Santarem – Coimbra, aproximativ 110 km. Plec la 7.30 dimineata, ajung in Coimbra pe la 18:30 (dupa o pauza de masa de doar 30 de minute avuta pe parcursul zilei din cauza de serpi morti pe marginea strazii si de stres ca ma prinde noaptea pe drum). Nu gasesc adresa. Coimbra este… un alt oras cu multe dealuri care mai inalte, care mai joase… si eu eram terminata. Pentru prima data in viata simteam ca muschii de la picioare se dezintegreaza… Dupa ce am coborat o vale adanca intalnesc, in sfarsit, un student vorbitor de limba engleza si care mai si merge cu mine pana la cel mai apropiat hotel, sa ne lamurim cu adresa negasibila… Doamna receptionista extrem de amabila, cauta pe google, nu gaseste. Ok, eu am numarul de telefon, o rog sa vorbeasca cu proprietarul si sa-i zica sa ma culeaga cumva de la hotel ca eu sunt praf si nu ma mai misc nici un centimetru. Se face. “Vine in 10 minute! Sa stiti ca are un Mercedes negru!” Suuuper!
Vine un Mercedes negru in fata hotelului, parcheaza, eu zambesc si dau sa zic “buna ziua”, soferul coboara, se uita la mine nedumerit si ca la ultimul huligan de pe pamant, nu cumva sa-l ating! …ok, cred ca nu e asta Mercedesul… bine ca n-am deschis gura…
Trece timpul si vine in sfarsit Mercedesul negru. Soferul-proprietar de hotel vine spre mine, na, nu ma asteptam sa fie cine stie ce model, dar nenea…. parea mai degraba un “peste” cu lantuc, cu maieu si pantaloni scurti, putin transpirat… si zambeste: “V-ati ratacit? Hai sa mergem!” Imi ia bicla, o rezolva cu portbagajul, mai iesea o roata, dar daca e permis… Ma sui in spate, cu telefonul in mana si cu vocea tremuranda incropesc un dialog:
– Au mai venit pelerini pe la dumneavoastra?
– Da, dar pe jos, nu cu bicicleta.
– Erau multi?
– Da, grupuri! Nu ca dumneavoastra, singura! … Dar de unde veniti acum?
– Din Santarem…
– De unde????? Doamne fereste!!!!
Eu in tot timpul asta privesc pe fereastra cum mergem fix in directia din care eu venisem… strang telefonul in mana si ma tot gandesc “domne ce mi-a trebuit sa merg singura, mi se intampla naibii ceva, ce fac cu telefonul, cum il ascund, cum o sa sun la politie….“ – mai multe ganduri si scenarii de-astea… adaug:
– Pai eu pe aici am venit! Unde mergeti acum?
– Da, da, pai asta este drumul! E singurul drum!
Ne intelegem… si ajungem la hotel. Totul frumos! Aveam sa aflu dupa, ca “pestele” fusese avocat in Brazilia, asa reusise sa deschida hotelul si sa sa se stabileasca in Portugalia. Mi-a comandat mancare si mi-a adus-o intr-o sala de mese care era de o frumusete desavarsita. Candelabru cu o mie de lumini, fata de masa alba scrobita, totul de o curatenie impresionanta, un peisaj de Brazilie coloniala de unde incepusem sa-mi imaginez femei negre si grase cu fuste lungi si colorate…cantand. Am mancat singura, a venit o doamna si mi-a servit un platou cu fructe si cu o umbra de admiratie pentru domnisoara rosie de la soarele de peste o zi de neuitat. “Luati mai multe!”
A doua zi domnul nici nu a vrut sa auda de planurile mele fabuloase de a ajunge in Porto (numai 108 km). M-a condus cu masina la gara si m-a suit in tren (a stat efectiv sa se convinga ca ma sui in tren) si a zis ca “macar un pic sa va odihniti”. Dupa negocieri aprige cu oameni de neinduplecat, am mers pana la Santa Maria da Feira, unde aveam sa traiesc o alta zi plina de peripetii.
Articol trimis de Elena Cengiz
