Text de Wouter Cleppe, traducere de Traian Goga
Ba zăpadă, ba ploaie, totul sub auspiciile crivățului și temperaturilor negative. Bună dimineața și bine ați venit la ultima etapă a Supercross-ului maghiar, care pare a fi, de departe, cea mai nemiloasă din punct de vedere meteo. Cred că acum ciclocrosul are toate șansele să devină un sport de iarnă!
Cum am intrat cu bine în 2015, înseamnă că am trecut cu toții sănătoși de terorismul culinar și poate bahic al trecerii dintre ani, deși trebuie să recunosc că o răceală îmi cam bătea la ușă. Mă simțeam slăbit, cum se întâmplă de obicei când ai parte de o infecție, dar în același timp voiam să câștig ultima etapă a campionatului de ciclocros unguresc Supercross.
În dimineața cursei, nu-mi venea nici în ruptul capului să ies din casă, darămite să concurez, văzând ce vreme e afară. Totuși, trebuia să merg cu doi prieteni de-ai mei la concurs, că ei aveau de gând să concureze, așa că cum-necum, m-am îndemnat să-mi iau bicicleta cu mine și echipamentul. Mi-am propus să particip și, dacă nu sunt în stare de pedale grele, măcar să mă distrez. Ajungem la locul faptei, unde ne întâmpină un peisaj complet alb, o parcare acoperită cu gheață și o grămadă de oameni înghețați. Cel puțin traseul nu era așa dificil cum ne imaginam, având porțiuni întinse de asfalt, lipsă noroi, o cățărare abruptă, ceva secțiuni tehnice prin partea medievală a orașului, însă în starea mea de atunci va reuși să îmi ridice probleme, după cum am aflat mai târziu.
La ora 13 se dă startul, pe care îl abordez într-o manieră satisfăcătoare, văd câțiva adversari în dificultate, pe când alții trec la conducere și mă alătur lor. Ritmul primelor minute e de groază, însă reușesc să scap cu bine și mă aflu în poziția a 3-a, în urma unui concurent maghiar și a lui Mike Garrigan, campionul Canadei la CX, venit la această cursă mai mult în ideea unui antrenament neplictisitor. Nu am puterea să mă apropii de ei în linie dreaptă, așa că mă folosesc de viraje unde risc mai mult decât ar fi cazul ca să mai câștig câte-un metru sau doi. Tactica ține căci după două ture îi ajung din urmă și constat că nu sunt dispuși să își asume riscuri prea mari în viraje, o alegere înțeleaptă dat fiind că ei vor merge la Campionatele Mondiale în scurt timp, pe când eu nu. Totuși, faptul că i-am ajuns nu înseamnă că mă pot ține după ei, lucru pe care îl descopăr cu fiecare porțiune dreaptă unde cei doi își turează la maximum motoarele.
Canadianul părea că merge lejer, ceea ce probabil se și întâmpla, și probabil avea chef de joacă, presupunere confirmată când lansează un atac aproape nesăbuit pe puțina, dar tehnica coborâre aflată pe traseu. Instinctul meu e să-l urmez și o fac cu prețul unui spor de suferință, căci deja nu exista nicio parte a corpului care să nu scârțâie a durere. Deși aveam impresia că a trecut o veșnicie, nu se scursese mai mult de un sfert de oră și deja mă simțeam sleit de parcă aș fi cărat pietre de moară. Fața îmi era desfigurată de efort. Noroc că nord-americanul nu s-a uitat în spate să vadă dizgrațioasa imagine.
Totuși, mi-am dat seama că dacă am rezistat până la acel punct, pot duce efortul până la capăt. De fapt, cu cât merg mai tare, cu atât se termină mai repede. Doar că nu prea mă mai țin picioarele să merg tare și o dovadă suplimentară în acest sens este un concurent care venea tare din spate. Iarăși apelez la tehnica mea din viraje și iau distanță față de canadian, după care mă trezesc singur, cu cei doi pe urmele mele. De-abia isprăvisem primele 30 de minute de cursă și nu aveam nici cea mai vagă idee cum voi rezista încă pe atât. Cert e că forțez nota cât se poate în viraje și se pare că e suficient ca să îmi garanteze un avans față de duetul din spatele meu, încă precaut în abordare. Mai trec 15 minute și mă îndrept spre ultimul sfert de oră al cursei, dar aici intervine o surpriză – comisarul mă anunță că intru în ultimul tur, cursa fiind scurtată din motive pe care nici nu le știu și nici nu mă interesează. Avansul meu e suficient cât să câștig fără mari emoții în fața celor doi și mă bucur pentru încă o victorie în Supercross. Recunosc am fost și norocos – norocos că am avut picioare suficient de bune, că mi-a mers bicicleta cum trebuia, că nu am căzut prostește. Dar fără noroc nu ai șanse să o scoți la capăt!
Actualizare
Niște prieteni din Ungaria ne-au îndrumat spre două video-uri ale Supercross Etyek, pe care suntem datori să le împărtășim cu voi
SUPERCROSS 2015 ETYEK from SteveStudio on Vimeo.
