Ciclist dinainte ca asta să fie cool

Greu de crezut acum, dar era o vreme când erai primul pe lista miștourilor dacă băieții glumeți din oraș te surprindeau mergând la antrenamentul de ciclism. Dacă cursiera era cât de cât respectată, mai mult prin prisma fascinației pe care roțile sfidător de subțiri o exercitau, pantalonii colanți, tricoul mulat și casca erau motive interminabile de glume pe seama celor care le purtau. Era vremea când „biciclitul” nu era prea cool…

Asta se întâmpla acum mai bine de vreo 10 ani, pe când mă apucasem eu de ciclism în Oradea copilăriei mele. Totuși, nu fusesem nicidecum primul care s-a lovit de valul ignoranței opiniei publice, căci cel puțin o generație de mountani bikeri din anii 90 luaseră și ei în piept lipsa de dorință (sau poate de putință) din partea publicului orădean în ceea ce privește înțelegerea fenomenului. Dar, asemeni lor, nici mie nu-mi păsa nici cât negru sub unghie.

Aici cred că stă acel ceva al ciclismului. Aprinde o pasiune în tine pe care tot el o alimentează. E un fenomen autosuficient. Pe atunci, singurul loc unde puteam găsi echipament de ciclism prin acei ani erau magazinele cu haine second-hand cu afișul „Am primit marfă de import” la intrare. Singurul loc unde puteai găsi piese Shimano sau Campagnolo, roți sau cadre necesare era talciocul cu bișnițari care mergeau în Austria sau Germania după vechituri și le vindeau pentru câteva parale. Un pic de noroc mă pălise pe mine căci descoperisem un preot reformat dintr-o suburbie a orașului care primea biciclete de la poliția din Zurich. Așa că diminețile de sâmbătă și duminică erau împărțite între curtea parohială și talcioc, căutând o bicicletă mai bună. După care antrenament, cu Cosmin, Liviu, Sami, Bela, Laci și alții care se alăturau periodic găștii noastre ce pleca la pedalat pe niște drumuri revoltător de ciurite.

Și totuși, în ciuda acestei semi-obscurități și lipse de perspectivă, îți plăcea să faci ciclism. La fel ca ciclismul difuzat pe atunci la televizor, această joacă de-a cicliștii avea ceva romantic în ea. La fel de romantic ca manetele de schimbătoare pe cadru, ca pedalele cu ratrape, ca Mavic-urile din anii 80, precum cadrele de oțel pe care mergeam sau ca echipamentul de lână acrilică pe care îl purtam…

Cam tot ce ținea de bicicletă era „exotic” pe atunci. Săptămâna Mobilității Europene se afla la începuturile sale prin 2002, cu o mână de participanți, fiecare un prieten sau o rudă a celor aflați în organizare. Normal că și „cicliștii” din proximitate au fost invitați ca să mai coloreze puțin peisajul.

Concursurile de ciclism de pe atunci reprezentau o misiune ușoară pentru organizatori căci probabil numele tuturor participanților încăpeau lejer pe un șervețel. Mai concuram prin Ungaria, căci acolo deja cicliștii nu mai erau apostrofați pentru că purtau haine mulate. Dar asta e o altă poveste…