Știam că iubesc exagerat de mult bicicletele, dar utimele trei zile mi-au dat de înțeles că tot ce se întâmplă în mintea mea depășește cu mult stadiul de pasiune. Merge mai degrabă către obsesie. Încep să mă întreb dacă nu cumva are vreo legătură cu atingerea pragului de 30 de ani. Dar cum asta doar un psiholog îmi va putea spune, o să mă bucur de moment și o să-mi văd de treburile pe care le-am început.
Mi-am propus ca vara aceasta să nu treacă nici măcar o zi fără să mă aflu pe bicicletă. Indiferent de disciplină. Pe principiul, câte un pic din fiecare, dar fără a excela la vreun capitol. Adică exact inversul teoriei care ni se inoculează de mici. Sunt de acord să alerg după mai mulți iepuri și să mă aleg cu câte ceva de la fiecare în parte: un cap, un picior, o coadă…
Sâmbătă 13.07.2013, Trofeul Muscelului
Și ca să aplic cele spuse în viața reală, am ales ca sâmbătă să particip la cursa de Cross Country de la Câmpulung Muscel, unde m-am distrat de minune. La fel de bine m-am simțit a doua zi, duminică, pe traseul de downhill de la Sinaia, unde treburile au mers ca unse. Apoi, ieri, am ieșit la o tură de street. Disciplina pe care o practică în principal cei tineri, dar de care eu nu mă pot desprinde prea ușor: sărit peste borduri, peste balize de delimitare a sensurilor de circulație, drop-uri, side hop-uri, wheelie-uri, 180-uro, 360-uri, sărituri pe rampe de pământ și altele de gen cu care înainte atrăgeam mereu atenția trecătorilor. Acum s-au obișnuit, nu se mai uită nimeni. Dar nici că ar conta atât de mult. Mă simt bine să le pun în practică.
Iar dacă este relevant pentru cineva, tot acest plan este gândit cu un scop: menținerea unei forme de zile mari. Beneficiile Cross Country-ului cred că le cunoaște toată lumea, deci nu are sens să abordez subiectul. Downhill-ul a intrat în viața mea anul trecut, o dată cu participarea la Tare ca Piatra. Nu că n-aș mai fi mers la vale până atunci, dar concursul este cu totul altceva. Iar senzațiile pe care le trăiești trecând razant pe lângă bolovani nu se pot compara nici cu Cross Country-ul nici cu traseele de munte pe care testăm bicicletele. Traseele de downhill sunt de fapt singurele care-mi fac inima să sară din piept, emoțiile și nu efortul în sine fiind responsabile pentru această trăire. Și nu că efortul ar fi de neglijat. Dacă cineva s-a gândit vreodată că este simplu să cobori pe un traseu de downhill, trebuie să-l avertizez că se înșală amarnic. Două coborâri zdravene te vor face să te gândești dacă n-ar fi o idee bună să mai treci pe la sala de forță, astfel încât să nu-ți mai obosească mâinile pe un traseu de 3 km de coborâre care scoate untul din tine.
Duminică 14.07.2013, Downhill @ Sinaia
Cu trial-ul și toată joaca urbană, treaba stă din nou diferit. Eu unul o văd ca pe un exercițiu serios de fitness. Un substitut pentru flotări și ridicarea greutăților. După multe ollie-uri sau după ce sari de 100 de ori pe zi pe roata din spate a bicicletei, vei vedea cum dispare burta și apare abdomenul, frumos conturat. 180-urile și 360-uri sunt perfecte pentru a scăpa de clasicul colăcel. Sau pentru a-l ține în frâu. În fine. Mișcarea sub orice formă este benefică, dar am vrut să împart cu tine aceste mici și neînsemnate descoperiri.
Luni, 15.07.2013, trial & street București
Astăzi o să ies să pedalez 90 de km pe șosea. Pe mountainbike, desigur. Cursiera mai poate aștepta, sunt alte cheltuieli planificate. Dar nu mă derajează. Și în ciuda aparențelor, pedalatul la drum lung poate fi la fel de distractiv ca cele enumerate mai sus. Cel puțin satisfacția pe care o ai la final este pe măsură. Și mă bucur că este așa.
Dacă pasiunea îți aduce multe satisfacții, obsesia te face să uiți de toate lucrurile importante din viața ta și să-ți concentrezi atenția asupra unui singur lucru: pedalatul. În orice formă a sa. Cu cât mai variat, cu atât mai bine. Chiar dacă performanța adevărată este în acest caz, o utopie.
Nu contează, bine ai venit în clubul amatorilor obsedați!
Dragoș Mitroi
