Belgianul care a câștigat Prima Evadare și anul acesta, și anul trecut și-a făcut un obicei din a participa la competițiile de ciclism din România. E drept, și-a făcut un obicei și din alte câștiga, cel puțin pe o mare parte din cele la care ia startul, iar Cupa Emmedue Sport 2012 nu a făcut excepție. Dar îi dăm cuvântul chiar lui, ca să ne descrie peripețiile prahovene de acum o săptămână.
Cupa Emmedue, încă un exemplu de profesionalism românesc
Ei bine, odată cu îmbolnăvirea lui Boyko s-a sfărâmat și ultima speranță de a merge în aventura noastră italiană pe care o planificasem atât de amănunțit. Dar nu este timp de jelit, căci Cupa Emmedue Sport este o invitație mai mult decât tentantă. Cum evenimentul a cuprins o etapă de șosea și una de mountain bike, a trebuit să îmi caut o cursieră pentru că nu am un una. Așadar, mulțumirile merg în direcția lui Niki, care mi-a împrumutat-o pe a sa.
Trebuie să recunosc că mă înțeleg bine și cu organizatorul cursei, Vlad Dinu, și că m-a ajutat mult cu cazarea și toate cele necesare participării mele. Practic, nu a trebuit decât să conduc până la Ploiești și pe urmă să ma urc pe bicicletă.
Prima etapă, cea de șosea, a decurs binișor pentru mine și s-a soldat cu un loc 5. Până la linia de start am mers cu Marius (Petrache) cu care am mai schimbat o vorbă. Odată ajuns la punctul de plecare am constatat cu stupoare că aliniați la start nu erau o mână de mountain bikeri recreaționali, ci niște tipi care arătau destul de periculos și care trimiteau un semnal clar că nu au venit să se plimbe printre pogoriile de aici. Oricum, organizarea a fost de nota 10, participanții fiind în centrul atenției. Și se dă startul. Din primul metru mi-am dat seama că aceasta este o nouă experiență pentru mine: viteză mare, îmbrânceli în pluton, manevre riscante, etc. Noroc cu prima cățărare care a cernut sita favoriților și în grupul de frunte am rămas o mână de oameni. Coborâm noi și pe plat dăm de un dușman familiar: vântul. M-a măcinat mai mult decât mă așteptam. In fine, ajung și eu la cea de-a treia cățărare unde îmi cade lanțul și trebuie să iau o pauză forțată de un minut și ceva pentru repararea defecțiunii. Exploatându-mi tehnica de coborâre și forțându-mi norocul pe asfaltul nu tocmai ca-n palmă al șoselei, mă apropiu de grupul din care fusesem lăsat în urmă. Ba chiar îl prind din urmă! Dar încep atacurile de final pe ultima cățărare, cea care urca la Crama Seciu. Picioarele nu mă mai ascultau după fuga nebună de dinainte, așa că trebuie să mă mulțumesc cu un loc 6. La minute după trecerea liniei de sosire aflu că Petrache este descalificat în urma unor incidente de care nu știu, așa că mai urc o poziție în clasament.
Și se face duminică, ziua rezervată off-road-ului. După zile bune de ploaie, dealurile din jurul Ploieștiului îmi păreau destul de îmbibate cu apă și ce prilej mai bun de a verifica acest lucru decât o tură de 65 de kilometri cu mountain bike-ul? Nu am fost prea inspirat când mi-am uitat semi-slick-urile montate pe roți, dar ce folos să mă îngrijorez acum? Se aude focul de start și pornim în spatele unei mașini neutre, după care țâșnim pe câmp. După vreo 250 de metri de off-road mi-a picat fisa ce zi mizerabilă voi avea în respectiva duminică… După alți 250 de metri deja împingeam eu bicicleta. Cum, necum, a urmat o porțiune de coborâre și pot zice că am ceva experiență legată de noroi așa că m-am strecurat pe primul loc. Placa mare era la putere și eu apăsam de parcă venea sfârștiul lumii. Trec de prima mlaștină și îmi consolidez avansul păstrându-mi energia pentru zonele dificile. Problema era că zonele dificile însumau vreo 50 de kilometri din 65 ai cursei. Măcar am primit o mână de ajutor de la 29er-ul meu, drept pentru care avansul tot creștea. Organizarea a fost impecabilă, dar o greșeală personală era să mă coste victoria. Am virat greșit în ultimii 5 kilometri, dar am revenit în ciuda pierderii a 6 sau 7 minute. Cu inima cât un purice trec linia de sosire și întreb dacă am câștigat. Mi se zice că da!
După două zile nebune am câștigat clasamentul general și am primit cea mai mare cupă pe care am văzut-o vreodată. Nici nu mai știu cum a intrat în mașină. Înainte de a încheia, doresc să mulțumesc echipei de organizare a Cupei Emmedue 2012 și să le transmit că ceea ce au realizat ei este un veritabil etalon!
