Niște prieteni mi-au zis de o nebunească cursă de mountainbike prin zăpadă adâncă care are loc pe lângă Bratislava. Caut pe internet și găsesc întrecerea cu pricina, mai puțin renumita zăpadă. Dar o noroială e la fel de bună, așa că am montat anvelopele necesare, am făcut botezul setului SRAM XX1 și la drum!
La locul faptei, termometrul arăta 3 grade Celsius și era singurul care arată ceva, căci în rest vizibilitatea era zero, grație ceții. Deci, 3 grade, umiditate maximă, senzație de frig accentuată. Ce-ți poți dori mai mult? Chestiunile organizatorice merg brici și vine momentul startului. După primii 50 de metri începe prima urcare, un perete de asfalt cu 18% înclinație, lung de un kilometru. Plutonul se triază și intrăm în cețoasa și noroioasa pădure.
Observație: plec de pe a 10-a poziție, începe urcarea și picioarele mi se blochează. Ce naiba, doar mă încălzisem ca lumea! Nu înaintez. Forțez, dar nu îmi revin. În schimb, tot ce pot face e să dau un pinion mai sus pe o viteză mai ușoară. Pulsul e departe de limită, dar picioarele nu merg. Totuși, nici ale concurenților nu o duceau mai bine, așa că la finalul kilometrului sunt în primii 3. La limită, dar sunt.
În față, îi văd pe cei doi lideri și încerc să îi apropii. Tot nu merge, parcă pedalez în gol. Știu că mai am și zile proaste, dar chiar așa? De la prima cursă a anului? Cu regret, constat din nou că ciclismul e un sport necruțător și mă târăsc mai departe. Niciun gând bun nu-mi trecea prin minte la momentul respectiv.
Cumva, reușesc să îi ajung din urmă, dar mai degrabă pentru că unul dintre ei a rămas puțin în spate pentru că mergea pe o bicicletă de ciclocros și nu-și permitea prea multe pe coborâre. Celălalt nu schițează nicio slăbiciune. În sfârșit, îmi aduc pulsul pe la 170 de bpm, adică valoarea optimă de cursă pentru mine și simt că îi pot face față adversarului meu. Mergem împreună și, după 26 de kilometri de cursă din cei 29, ajungem la o coborâre lungă, normal, cu mult noroi. Din fericire scăpăm nevătămați și ajungem la ultimii 1.500 de metri ai cursei, în ușoară urcare.
Optimismul mi-a mai crescut după ce am văzut că am fost așa rapizi că i-am luat pe organizatori prin surprindere. De unde mi-am dat seama? Poliția care trebuia să degajeze șoseaua stătea de vorbă cu un automobilist care conducea o autoutilitară enormă și care ocupa o bună parte din ultimii 200 de metri ai cursei. Trecem pe lângă aceștia sfidând complet pericolul pe care îl reprezentau și declanșăm sprintul. Mă rog, Michal îl declanșează și eu reacționez greoi, dar suficient cât să-l apropii. Totuși, nu destul cât să-l înving deși pentru asta mi-au mai lipsit vreo 10 centimetri. A fost atât de strâns încât organizatorii ne-au întrebat pe noi cine a câștigat. Și am fost atât de rapizi, încât nici echipa de filmare nu a fost la datorie și ne-au rugat să repetăm sprintul ca să poată înregistra și ei ceva!
Material scris de Wouter Cleppe și tradus de Traian Goga
Draguta relatare. Un astfel de articol parca „te urca” pe bicicleta. 🙂
Felicitari lui Wouter Cleppe pentru rezultat si articol si multumiri Freerider pentru traducere si publicare.