Tură de iulie pe Culmea Malița a Făgărașului

Caniculă în București. O zi liberă în cursul săptămânii e un bun motiv de a caută ceva răcoare pe înălțimile Făgărașilor. De ceva vreme făcusem planul unei ture pe Culmea Malița, pe un forestier ce ajunge undeva sub Vârful Moldoveanu, pe la 2.000 de metri altitudine. Acum e momentul potrivit. Corrado îmi confirmă că poate merge joi și între timp ni se alătura și Caludiu din Râmnicu Vâlcea. Miercuri apare neșansa și se strică bicla lui Corrado, așa că voi merge doar cu Claudiu.

Cea mai buna cale de abordare e trecând prin Curtea de Argeș și ținând apoi drumul de Câmpulung, destul de distrus, până la Domnești. Acolo facem stânga, către Nucșoara și Slatina. Parcăm mașinile în Slatina, în curtea unui bar și la 9:35 plecăm în tură. Claudiu a venit cu noul lui bicimobil, cu loc să încarce o echipă întreaga in acesta.

Primul kilometru e în coborâre ușoară, până la bariera silvicultorilor, numai bine pentru a ne încălzi mușchii leneviți prea multă vreme. Niciunul nu am prea plecat în ture anul acesta (n.r.- 2012) și suntem puțin îngrijorați de ce ne așteaptă. Știm că sunt vreo 1.500 de metri diferență de nivel, iar că total de cățărat chiar ceva mai mult de atât, profilul traseului arătând și destule coborâri locale în partea trendului ascendent.

Intrăm în pădure și ne bucurăm de umbra deasă, căci soarele deja arde cu putere. Ne bucurăm, dar nu foarte mult. Suntem agasați de roiuri de țânțari, de care nu reușim să scăpăm prin pedalat, căci rampa e destul de înclinată și mergem încet. Răsuflăm din greu amândoi, ca niște cazane de aburi supraîncălziți. Uneori mai facem și push-bike.

Ajungem la o poartă închisă, cu un indicator de proprietate privată. E acolo o vila particulară care de voie de nevoie folosește energie eco. Are un generator eolian și panouri solare. Trecem pe sub barieră și o luăm la deal.

Pe la 1.100 de metri altitudine avem o porțiune mai lungă de împins bicicletele. Pe drum ne întâlnim cu câteva echipe de muncitori forestieri; se taie la greu pădurea în Făgăraș. Aflam că până la o stână, undeva destul de sus, nu găsim niciun izvor, însă ne spun unde au lăsat ei o sticlă de 2 litri de apă, ceva mai aproape, apă pe care ne-o dau nouă. Bogdaproste!

La umbra e mai bine acum, odată cu altitudinea mai ridicata scăpând și de țânțari, și avem pauze de odihnă mai tihnite. La marginea golului alpin e foarte cald, 32-34 de grade indică termometrul în soare. Vedem în zare petice de zăpadă și sperăm să se mai răcorească pe măsură ce ne apropiem de ele. Sunt însă prea departe acum.

Dupa ce că sute de arbori sănătoși sunt puși la pământ de tăietori, mare parte din restul par afectați de o molimă sau de furtuni ce i-au pus la pământ. Arată dezolant.

Găsim și stâna cu izvorul. Se coboară din drum până în spatele primului brad din partea stângă a pozei. Ne oprim lângă acesta pentru masa de prânz. Are debit măricel și e rece ca gheața. Ne spălăm și ne răcorim îndelung, apoi recuperăm caloriile pierdute.

E atât de bine așezat în iarbă încât nu ne mai vine să ne ridicăm. După vreo 40 de minute plecăm totuși la drum. Mai avem mult de urcat. Surprinzător, mai tot timpul am avut semnal GSM.

Ce m-a tocat la nervi pe acest traseu a fost profilul acestuia. Urcam din greu vreo 200m diferență de nivel, ca să pierdem apoi câteva zeci de metri traversând vreo vale. Asta repetându-se de vreo zece ori. Bine că nu am ales să parcurgem în sens contrar tura, căci ar fi fost frustrant ca pe final, în loc de o coborâre prelungă, să dăm la pedale cățărându-ne pe coborârile de acum. Unde mai pui că multe zone sunt înclinate puternic, cu șleauri ce traversează oblic poteca și cu pietre destul de măricele. Pe la vreo 1.500 de metri altitudine iarăși împingem ceva mai mult la bicle. E greu și pe lânga ele și GPS-ul indică o viteză de abia 2.7-3km/h.

Niste plante destul de ciudate cresc pe pajiștea de la această altitudine. Nu cred să le mai fi văzut prin alte locuri până acum. Apar ceva nori pe cer și temperatura scade pâna la o valoare plăcută de 25 de grade. Sus, tot mai sus…

De după o culme apar două vârfuri îndepărtate. Să fie oare Moldoveanu și Vistea? Par totuși ceva mai distanțate unul de altul decât le știam eu, dar alte dăți le-am văzut de mai departe și poate mi-am format o impresie greșită. Spre 2000 de metri mai găsim vreo două izvoare, chiar lângă drum și ne refacem proviziile de apă. Răzbate până la noi sunetul înfundat al unui tunet. Nu mă așteptam la asta, chiar am lăsat acasă pentru prima dată geaca de ploaie. Din fericire, norii se varsă departe și nu se apropie de noi.

În punctul de maximă altitudine găsim un refugiu(?) pe zidul căruia sunt marcate direcțiile către Moldoveanu – urcare în serpentine, tot pe forestier și către Malița – pe curba de nivel. Noi mergem către Malița, să închidem bucla coborând pe vale.

E așa de bine că după câteva ore de urcat stai acum în șa sau în pedale și lași gravitația să te poarte la vale… Aproape visez, dar sunt trezit de un pocnet al cauciucului. Sper să fie doar vreo piatră aruncată de cauciuc. Mă opresc după câțiva metri să citesc un indicator și aud un fâsâit ce nu sună bine. Pun bicicleta cu roțile în sus și văd că în roata spate e înfipt ceva, parcă un ghimpe măricel, pe lânga care bolborosește lichidul antipană. Trag ghimpele afară și pare că nu se mai sfârșește. Văd acum ca de fapt e un cui de vreo 12 cm lungime, intrat în anvelopa până la floare, și care a lăsat o tăietură măricică, imposibil de sigilat de soluția antipană (merg pe tubeless). Controlez cauciucul de alți țepi ce pot fi înfipți în el de mai de mult și de care să nu știu și apoi pun o cameră. Mai sunt 25 km de coborâre și e trecut de orele 17, așa că ar fi păcat să-i fac pe jos. Operațiunea reușește, bicla e din nou funcțională. Pozez indicatorul pentru care m-am oprit și o luăm voinicește la vale.

Pe această porțiune sunt mult mai multe izvoare, multe curgând chiar în drum, prilej de a ne murdări bine, peste praful depus pe urcare. Intrăm apoi într-o zonă superbă, de chei, și ne mai oprim doar din când în când, pentru poze.

Tăierile masive care ne minunaseră pe urcare sunt nimic față de jaful de pe această vale. Se rade tot pentru bani, mulți bani. Ajungem la mașini și pe la 18:30 biclele sunt îmbarcate, iar noi pornim către casă. Mă bucur că am reușit și în anul acesta o tură împreună cu Claudiu, una destul de solicitantă, care însă ne-a răsplatit efortul cu peisaje frumoase și aer curat.

Articol scris de Vlad Goncear și publicat inițial pe blogul său