Nu a existat unul mai bun. Așa am putea rezuma cariera sportivului belgian. De la curse de o zi, la mari tururi, de la sprinturi la cățărări, ciclismul nu a avut prea multe taine pentru Merckx. Sau dacă a avut, au fost dezlegate în cel mai scurt timp posibil. De-a lungul celor 13 sezoane, câte a activat ca și ciclist profesionist, a dominat sportul cu pedale într-o manieră nemaivăzută până atunci și neegalată până acum. Apetitul său pentru victorie i-a adus porecla Canibalul, care este cât se poate de bine fondată, după cum vei putea citi în cele ce urmează.
Începuturile
Edouard Louis Joseph Merckx s-a născut în data de 17 iunie 1945, în apropiere de Bruxelles. Nu a fost tipicul băiatului din Flandra care să înceapă să facă ciclism pentru a duce o viață mai bună și nici a majorității cicliștilor care ar fi fost condamnați la o existență ștearsă dacă nu ar fi fost sportul cu pedale. De fapt, belgianul consideră că a avut o copilărie frumoasă, neavând lipsuri materiale. Tatăl său avea o băcănie care le asigura un venit peste medie și constant. Alte voci spun că era chiar genul de adolescent răsfățat al generației post-belice.
Prima sa întâlnire cu bicicleta a fost la 8 ani când a primit o cursieră. Idolul său de atunci era Stan Ockers, ale cărui evoluții le asculta cu sufletul la gură când erau transmise la radio. Merckx a participat la prima sa cursă în 1961 și nu a câștigat-o. Și nici pe a doua și nici pe următoarele. De-abia a 12-a cursă a sa a fost cea încununată de succes. Așadar, mai nimic nu anunța talentul ce se ascundea în acest tânăr.
O nouă vedetă la orizont
Prima mare cursă la care a participat au fost Jocurile Olimpice din 1964. A reușit o clasare bună, pe locul al 12-lea atunci, dar una tot nepromițătoare, mai ales că era din postura de sportiv amator. Dornic să își asigure un contract cu o echipă profesionistă, Merckx se pune pe treabă și, până în 29 aprilie 1965, câștigă 80 de curse rezervate amatorilor. Acest lucru i-a determinat pe cei de la Solo-Superia să îl recruteze în rangurile lor. Totuși, șederea sa la această echipă avea sa fie de scurtă durată. După doar nouă victorii, și un loc secund la campionatul național pe șosea, Merckx, în vârstă de doar 20 de ani, face pasul spre echipa Peugeot, una din forțele anilor 60-70.
Prima sa mare victorie a fost Milan-San Remo, în 1966, iar în 1967 devenea campion mondial pe șosea. Cu toate acestea, încă nu își atinsese forma ce avea să îl consacreze. De fapt, la acea vreme câștiga circa 125.000 de franci belgieni pe an din ciclism, bani care i-au permis de-abia după 3 ani să își cumpere un automobil. Mai mult, își cumpăra din banii lui roțile și baieurile. Cu greu am putea zice că era în postura unui superstar, nu?
Anii de glorie
Din 1968, belgianul a evoluat sub culorile echipei italiene Faema, urmând a concura pentru Molteni și Fiat. La acea vreme, formațiile din Peninsulă erau în avangarda ciclismului, punând baza organizării unei echipe profesioniste cum o știm acum, ca structură, supraveghere medicală, promovare a sponsorilor ș.a.m.d. Turul Italiei era în vizorul echipei din Cizmă, competiție pe care Merckx, în vârstă de 23 de ani, și-a adjudecat-o. Avea să fie prima din cele 5 victorii din această competiție.
Anul 1969 a fost cel în care tânărul belgian a câștigat Paris-Nisa, Milan-San Remo, Turul Flandrei, Liege-Bastogne-Liege, dar, cel mai important, Turul Franței. Nimeni nu se aștepta ca el să arate o formă atât de bună și să înfrângă, fără drept de apel, nume consacrate precum Felice Gimondi, Raymond Poulidor, Roger De Vlaeminck sau Rudi Altig. Nu numai că a câștigat Turul din acel an, dar a cucerit și clasamentul pe puncte, rezervat sprinterilor, clasamentul cățărătorilor, clasamentul combinat și a primit premiul de combativitate rezervat rutierului cu cei mai mulți kilometri de evadare, toate în aceeași competiție. A condus cursa din etapa a 6-a până în ultima și a pus între el și ocupantul locului secund, Roger Pingeon, peste 17 minute. După acest tur de forță, L’Equipe a titrat un singur cuvânt: Merckxissimo.
După acea victorie încolo, ciclismul aproape că devenise plictisitor. Merckx nu se oprea din câștigat curse, iar pariurile privind clasamentul se făceau de la locul secund în jos. Organizatorii Turului Franței i-au cerut să nu ia startul la ediția din 1973, pentru că ar fi distrus spectacolul și oricum fanii francezi începuseră să îl huiduiască cu fiecare ocazie. O statistică a relevat că Merckx a câștigat 35% din cursele la care a participat. Până la momentul retragerii din sport, în 1978, belgianul avea să strângă 525 de victorii în total, dintre care 445 ca profesionist.
Dar în ciuda acestui lung șir de succese, anul 1974 avea să fie apogeul carierei sale. Canibalul nu a cruțat nimic și a câștigat Turul Italiei, Turul Franței și Campionatul Mondial. Aceste 3 curse sunt numite Coroana Triplă a Ciclismului, și erau considerate imposibil de câștigat în același sezon. Ca și Fausto Coppi la vremea sa, Merckx a demonstrat că imposibilul este doar un cuvânt. Această reușită avea să mai fie repetată doar de un alt rutier, Stephen Roche, în 1987.
Un zeu imperfect
Cu toate că belgianul a fost cel mai de succes ciclist al tuturor timpurilor, a fost totuși om, în jurul căruia au existat controverse și care a avut slăbiciuni.
În ciuda talentului său, pe care el îl vede ca fiind nimic mai mult decât capacitatea de a îndura cât mai multă durere fizică, Eddy Merckx a fost depistat pozitiv de 3 ori cu substanțe dopante. Prima dată s-a întâmplat în 1969, când sportivul a fost eliminat din Turul Italiei, ocazie cu care s-a declanșat și un scandal internațional de proporții din cauză ca regulamentul anti-doping era lacunar și nu exista un protocol ferm în efectuarea acestor teste. Mai mult, italienii sunt bănuiți că au falsificat testul pentru a-i facilita victoria lui Felice Gimondi, adversarul numărul 1 al belgianului. Indiferent care a fost adevărul, se spune că Merckx a obținut victoria categorică din acel an în Turul Franței mânat de dorința de a reduce la tăcere vocile rele care îi punea la îndoială talentul.
Totodată, nici accidentările nu au lipsit din cariera flamandului. Chiar la începutul apogeului său, în 1969, el și-a fisurat o vertebră și și-a fracturat pelvisul într-un accident pe velodrom, eveniment care avea să îi limiteze posibilitățile fizice într-o anumită măsură. Acesta era și motivul pentru care mereu își regla poziția pe bicicletă, negăsind o poziție anume care să îi ofere confortul necesar. Ba chiar în 1975, în timpul Marii Bucle, a fost lovit de un spectator în stomac atunci când se afla pe unele din cele mai dificile cățărări.
Sfârșit de drum
Programul solicitant și accidentările suferite și-au spus cuvântul asupra lui Eddy Merckx. În 1976, obține ultima mare victorie, tot în Milan-San Remo, cursa care l-a lansat pe scena ciclismului mondial. Doi ani mai târziu, se retrage definitiv, la doar 32 de ani. De atunci și până acum, i-a fost acordat titlul de Baron de către regele Belgiei, a fost votat ca fiind a doua cea mai importantă personalitate din Belgia a tuturor timpurilor, și-a fondat propria fabrică de biciclete pe care a vândut-o în 2008 și a fost antrenor al echipei naționale de ciclism a țării sale.
În cele din urmă, el a înregistrat 28 victorii în cursele clasice, a câștigat Turul Italiei și Turul Franței de 5 ori, pe cel al Spaniei o dată și a fost recordman al orei. Are cele mai multe victorii de-a lungul unui sezon, 52, are cele mai multe mari tururi câștigate, 11, cele mai multe victorii de etapă în Turul Franței, 34, și lista poate continua. Mai există vreun dubiu că a fost cel mai bun?
