Acum citesti
Dopajul: flagelul sportului sau o realitate tăinuită?

Încep să cred că, în viitorul apropiat, ciclismul va lua locul revistelor de scandal. Cel puțin aceasta este impresia mea după ce saga luptei anti-doping trenează de aproape 6 ani și produce atât de multe subiecte fierbinți care oferă ocazia unei mase largi de oameni să își exprime dezarcordul. Să își exprime oripilarea, dezgustul sau repulsia față de băieții în colanți care merg toată ziua pe bicicletă și se injectează cu ce apucă. Problema este că foarte mulți își dau cu părerea fără să se uite mai în urmă de acum câțiva ani sau să comenteze în contextul cuvenit această ocupație mult-hulită și negată la infinit, dar omniprezentă încă de pe vremea lui Philippides: dopajul. În materialul de față voi expune câteva din motivele pentru care eu cred că dopingul este ceea ce face industria sportului să funcționeze. Deci, se poate fără dopaj, acest veritabil clenci 22 în care este prins fiecare sportiv profesionist?

Să începem cu dopajul în sine. De ce se dopează sportivii? Ca să dea randament fizic mai mare, ca să fie mai buni și, finalmente, sa câștige mai multe curse. De ce să câștige curse? Și mai logic, ca să își câștige existența, pentru că ei trăiesc din ciclism. Deci, nu câștigi, nu mănânci.

Acum, să abordăm reversul medaliei. De unde câștigă un ciclist bani mulți? De la o cursă importantă și de la echipă. De unde au organizatorii de curse bani de premii substanțiale? De la sponsori. Sponsorii de ce dau sume substanțiale  pentru premii? Pentru expunere, normal, și pentru a fi asociat cu un eveniment sportiv de primă mână unde participă cei mai buni sportivi. Cine se uită la un eveniment sportiv de primă mână? Toată lumea. Aceeași lume care nu se mai uită la evenimentul respectiv în momentul în care sportivii nu mai oferă spectacolul necesar. Adică, atunci când nu mai merg cu 70 km/h pe plat sau când urcă mai încet pe Mont Ventoux. Sau, sau , sau… Părerea mea este că, deși sună dur, sportul de performanță în ziua de astăzi este exact ceea ce erau gladiatorii pentru Roma Antică. Adică, divertisment pentru oameni. Și să nu uităm nici de partea comercială. Dacă oamenilor le place spectacolul din arena modernă, atunci succesul comercial al evenimentului sportiv este asigurat și sponsorii sunt mulțumiți. Ei finanțează evenimentul și anul următor și organizatorii vor avea resure pentru premii substanțiale pentru sportivii care vor câștiga.

Tot legat de acest divertisment pe care îl oferă o cursă de ciclism, este destul de clar că cu cât este mai grea cursa, cu atât este și mai mare și spectacolul oferit. De aici, o nouă întrebare: cât de mare este aportul dopajului în performanțele cicliștilor?

În mod clar, dopajul ajută. Totuși, în ce măsură îi fac pe sportivi supra-oameni? Toate aceste substanțe, amfetamine, hormoni, testosteron artificial, natural sau derivați ai acestuia, măresc capacitatea de efort a sportivului. Însă, decizia de a se antrena o oră în plus mulțumită capacității crescute sau de a merge cu 3 km/h mai repede tot din același motiv aparține sportivului. Același sportiv care suferă în ora în plus de antrenament pentru că substanțele dopante nu atenuează durerea. Cu alte cuvinte, dacă un ciclist se dopează, nu va deveni campion stând în fotoliu. Nu e suficient dopajul. Trebuie antrenament la fel de mult, iar cu aportul acelor substanțe, va face și mai mult decât în mod normal.

Ar mai fi și talentul nativ în această ecuație. Un sportiv de calibru este născut să facă asta. Să fie sportiv de calibru. Eu nu cred că Lance Armstrong, Alberto Contador, Jan Ullrich sau Marco Pantani erau gloabe care, odată ce s-au dopat, au devenit armăsari de cursă. Eu cred că și nedopați ar fi dominat cursele la care au participat, chiar dacă într-o manieră mai puțin autoritară. O mărturie interesantă este cea a lui Jonathan Vaughters, actualul manager al echipei Garmin-Sharp și fost ciclist al echipei US Postal, care a mărturisit că s-a dopat ca sportiv. La un moment dat, a fost întrebat ce aport crede că a avut dopajul la performanțele lui Lance Armstrong, dar a răspuns că nu este în măsură să comenteze. Totuși, Vaughters a adăugat ca și o apreciere că el personal, indiferent cât de mult s-ar fi dopat, nu crede că ar fi fost capabil să egaleze rezultatele texanului. Și Bernhard Kohl, câștigătorul tricoului alb cu buline roșii din Turul Franței 2008 căruia i s-a retras acest titlu în urma unui control pozitiv, a ieșit la rampă cu niște mărturii. Austriacul atunci în vârstă de 26 de ani relata că se dopa continuu de la vârsta de 19 ani, folosind absolut toate substanțele recomandate cicliștilor. Și, desigur, nu pot încheia acest paragraf fără replica memorabilă a lui Fausto Coppi când un reporter l-a întrebat dacă se dopează. Doar când e nevoie, a răspuns italianul. Și de câte ori e nevoie? insistă reporterul. Cam de fiecare dată, încheie sec Coppi. Așadar, și marii campioni, indiferent de perioadă, s-au dopat, dar întrebarea mea este dacă asta îi face mai puțin mari. În același timp, este posibil ca ei să se fi dopat pentru simplul fapt că aceasta era cutuma, omerta plutonului profesionist. Tocmai de aceea, poate, în Turul Franței 2006, lovit de scandalul Operațiunii Puerto, chiar dacă au fost descalificați cicliști importanți bănuiți de dopaj, cel care a câștigat a fost și el prins pe picior greșit din acest punct de vedere.

Legat de dopaj, mai este și discuția privind efectele asupra organismului. Da, îl afectează, acest lucru fiind dovedit științific. De exemplu, testosteronul artificial duce la oprirea producției endogene de testosteron natural a organismului. Diferența este că în ziua de astăzi, substanțele dopante sunt mult mai sigure decât erau acum 20 de ani, când sportivii literalmente mureau pe capete din pricina acestora. De fapt, mulți steroizi sunt de uz medical astăzi și sunt administrați pacienților care au trecut prin operații dificile și au nevoie de recuperare mai rapidă. Alt exemplu sunt cei care suferă de anemie din cauza blocajului renal, în cazul cărora eritropoetina este tratamentul. Și, ceva îmi spune că toate aceste medicamente au fost testate pe sportivi de-a lungul anilor, mai ales în perioadele de pionierat ale medicinei moderne. Știu, este revoltător, dar foarte posibil. Oricum, acum ajungem la problema etică. Până la urmă de ce este interzis dopajul?

Dopajul este interzis de către forurile sportive superioare tocmai datorită acelor efecte negative asupra organismului uman, lucru cu care sunt complet de acord. Problema mea personală în acest punct este egalitatea. Dacă dopajul este interzis în sport, atunci să fie interzis tuturor sportivilor și tuturor sporturilor. Nu unii să fie mai egali decât alții, în speță, unii să se dopeze și alții nu. Iarăși, dacă dopajul este interzis, atunci de ce este prezent în lumea sportului contemporan? Și de ce apar probe împotriva unor cicliști abia după ce s-au retras din activitate? Nu sunt atât de mulți sportiv de înalt nivel în lume astfel încât forurile internaționale să nu îi poată controla. Și astfel mă întorc din nou la spectacol, la divertisment. Da, tot acela care generează mai mulți bani decât îmi pot eu imagina. Un exemplu concret sunt cluburile de fotbal din lume. Ca să vorbim pe concret, să luăm Premier League, care de fapt, în statutul său este o societate comercială pe acțiuni, iar acționarii sunt cele 20 de cluburi ce evoluează în cadrul ei. Acum 3 ani, profiturile Premier League s-au ridicat la circa 2 miliarde de lire sterline. Ciclismul nu s-a ridicat niciodată nici măcar aproape de această cifră. O fi acest lucru direct proporțional cu lipsa de scandaluri de dopaj din fotbalul britanic? Sau spaniol? Sau german? Știți, Bundesliga este cel mai urmărit campionat de fotbal din lume. Un banal exercițiu de imaginație mă face să mă gândesc ce dezastru ar fi dacă un singur nume mare ar fi afectat de un scandal de dopaj. Restul cluburilor ar fi trase după acel nume mare, iar la nivel european, cel puțin, câteva miliarde de euro s-ar duce pe apa sâmbetei. La fel și pasiunea suporterilor care cred cu ardoare în lipsa dopajului din acest sport. Firește, este doar un exercițiu de imaginație pe care l-am făcut în nume propriu.

În final, după mai multe gânduri decât cele așternute aici, mă uit încă o dată la un scandal de dopaj, mirat de câtă animozitate împotriva celor prinși poate exista. Chiar este un dezastru atât de mare sau este un adevăr ținut sub tăcere, aflat sub ochii noștri, dar pe care mulți dintre noi am refuzat să îl acceptăm?

Traian Goga,

Redactor FreeRider.ro

Vezi Comentarii (16)
  • „și marii campioni, indiferent de perioadă, s-au dopat, dar întrebarea mea este dacă asta îi face mai puțin mari. ” – Da, ii face nimic mai mult decat niste sarlatani nenorociti, care merita sa le fie luate toate titlurile si confiscate toate averile facute din sport, in plus eu le-as pune si un tatuaj pe frunte cu semnul rusinii pe care sa-l poarte pana cand li se termina mizerabila existenta. I-as si castra, nu de alta, dar sa nu iasa copii cu defecte genetice din ei.

  • Dopajul exista dintotdeauna si va exista mereu, asta e natura omului, sa triseze putin, sunt unii cu procentaj mai mare, cei mai hapsini. In ciclism primul nivel de trisare, sunt echipamentul, alimentatia si strategia de echipa. Aici valorile sunt neglijabile intr-adevar, dar totusi conteaza pentru podium, sau un loc mai in fata, acest lucru e acceptat tacit de toti. De ce nu au toti acelasi echipament in competitii? . Cei mai golani, aka L.A., care vor podium, sau numai locul 1, trag cu dopante de rup, cu sprijinul echipei, sponsorilor si a federatiilor corupte. E trist ca atunci cand ajunge funia la par, cade doar calul drogat nu si magarii ce-i inconjoara :(, e drept ca o fac pe proprie raspundere…. cum o faci asa o tragi !.
    Sa nu zica cineva ca nu s-a simtit bine cand a trisat, cand a trecut cu viteza pe langa un mos sau copkil cu tohan, el avand o scula de fite si uitandu-se superior in urma :))))))) asta-i omu’ !..valabil si in alte activitati, se stie.

  • @edd_lg – tocmai acesta este cercul vicios. Se dopeaza pentru ca asta e practica comuna in sportul de performanta. Nu ar fi mai condamnabili cei care perpetueaza acest sistem? Pana la urma un sportiv de performanta face sport pentru ca acest lucru ii asigura un trai mai bun, drept pe care nu stiu cati dintre noi ni l-am refuza daca am fi in situatia lui.

    @vali- de acord pana la un punct cu ce spui. De ce ar fi trisare echipamentul si alimentatia? De fapt, iarasi ajungem la problema regulilor. Cine stabileste ce este permis si ce nu?

  • Ciclismul si baseball-ul sint sporturi sinonime cu dopajul.

    Maradona nu a fost nume mare ? Au fost si nume mari in fotbal prinse cu mata-n sac. Si pe Mutu al nostru l-au prins.

    In fotbal se mai dopeaza unul, altul , in ciclsim se dopeaza toata echipa de la ciclist la femeia de serviciu. Si cand mai toti campionii ciclisti au fost prinsi ca s-au dopat, e normal ca scade credibilitatea sportului si cand credibilitatea a ajuns la minim, e normal ca dopajul nu mai e o problema pentru forurile superioare, care urmaresc numai veniturile.

  • @ RoadRider , individul care se dopeaza nu mai e sportiv. Sa se faca o liga speciala numai pentru drogati, unde sa faca ce vor, dar sa nu sustina ca fac sport. Sportul presupune fair play.

  • Fotbalul nu are mai mult succes si profit decat ciclismul din cauza ca dopajul este ascuns/acceptat si sportivii pot face astfel mai mult spectacol, ci pentru ca este practicat si „inteles” de mai multe persoane decat practica ciclismul. Deci comparatia intre cele doua nu cred ca este valabila pentru a vedea efectul dopajului in spectacol.
    Mai mult decat atat, nu cred ca spectacolul este singurul element ce aduce profit, altfel am uita de ” Turu’ Franti’ ” si ne-ar interesa doar concursuri de downhill sau maratoane de XC.
    Spectacolul nu-l face cel mai bun ci concurenta cat mai stransa dintre cei mai buni. Adica, daca un ciclist e primul detasat de la start pana la finish, camerele vor sta doar putin pe el si mai mult pe grupul imediat urmator. Sau, daca nu ar exista un asemenea sportiv iar bataia la varf s-ar da intre mai multi sportivi spectacolul ar fi chiar mai bun, indiferent de timpul scos.
    Si, mai important decat orice, nu-mi place sa fiu mintit. Nu cred ca Lance Armstrong ar fi castigat atatea curse daca nu se dopa, ci ar fi fost un „mediocru”. Oricum ar fi, nu poate sa mai demonstreze nimic acum, trebuia sa fie corect de la inceput.
    Numai cine nu vrea nu-si da seama ca dopajul este de mult timp deja o practica mai mult decat uzuala in orice sport.
    Si ca remarci generale: sportul se practica, nu se priveste iar scopul competitiilor nu ar trebui sa fie profitul ci promovarea sportului. Promovarea producatorilor de biciclete si piese este suficient de buna, nu cred ca trebuie ajutata (indirect) prin dopaj. Ca sa nu mai zicem ca un scandal de dopaj ar putea insemna chiar publicitate negativa.
    Dopajul nu are nicio scuza. Raspunsil meu la intrebarea ta ar fi: ambele.

  • Imi pare rau daca din textul meu a reiesit ca doar primul face spectacol intr-o cursa. Sunt de acord ca doar mai multi pot oferi un spectacol pe cinste intr-o intrecere sportiva. In schimb, sustin cu tarie ca Turul Frantei este un spectacol de prima mana. Hai sa fim seriosi… Nu vin oameni din Japonia, SUA sau Australia daca nu ar fi un spectacol total. Ca este un eveniment impunator prin insasi istoria sa, este alta problema.
    Cat priveste practicarea sportului, cel de inalta performanta este facut pentru a fi urmarit de milioane, zeci de milioane de oameni, pentru ca nu oricine are ceea ce-i trebuie pentru a fi acolo, printre cei mai buni de pe planeta, in timp ce sportul de masa, recreational este facut pentru a fi practicat, pentru a scoate oamenii din casa si a-i convinge ca mai bine iti petreci timpul transpirand decat manacand burgeri.

  • Sportul de performanta in forma actuala este o ramura a industriei de divertisment, nu mai are de-a face cu sportul asa cum a fost gandit.

    Un freerider poate face sport singur pe niste munti unde nu-l poate vedea nimeni si nu ofera nici un spectacol nimanui, asta nu inseamna ca nu poate fi considerat sport de performanta.

    Refuz sa folosesc termenul de sportiv pentru drogati, pentru ca nu sint decat niste jegosi ordinari. Personal, nu ma uit la sport, privitul nu e un divertisment pentru mine, divertisementul e practica sportului.

    In calitate de amator care participa la diverse competitii, fara sa am pretentia sa castig, ma deranjeaza daca un gunoi drogat de pe podium ii fura locul unui om cinstit.

    La profesionisti, sa faca ce vor, oricum se drogheaza toti.

    In mod normal nici nu s-ar intrebarea despre etica dopajului, dar se pune ca traim in Romania, unde sintem obisnuiti sa fim furati, mintiti, sa copiem la bac, sa luam diplome de doctorat pe bani, etc. Asa ca, hai , frate, sa ne si dopam, ca nu ne prinde nimeni.

  • @RoadRider: Nu vad o contradictie intre ce am scris eu si comentariul tau 🙂 Nu am nicio problema cu sportul de performanta ci doar cu transformarea lui in afacerea organizatorilor si sponsorilor prin dopajul ciclistilor si pacalirea audientei.

  • Cred ca cel mai in masura comentariu despre acest subiect ar trebui facut cu privire la Culturism, care este ramura sportiva ce nu a fost primita printre sporturile olimpice tocmai din cauza DOPAJULUI.
    Am practicat acest sport din placere, nu pentru performanta si nici pentru bani.Nu am folosit niciodata substante interzise in pregatirea mea.Am ajuns sa inteleg „Unele” aspecte ale pregatirii competitionale ale acestui sport.
    Fiind sportul care reflecta aspectul exterior al competitorului, lupta pentru perfectiunea proportiilor este acerba, mai ales ca jurizarea este foarte subiectiva.
    Miza acestor concursuri nu este foarte mare.
    La noi premiile se ridica la cateva mii de euro, iar „cea mai cea” competitie de peste ocean, premiaza castigatorul cu cateva sute de mii de dolari.
    Daca nu esti genetic „construit” pentru podium, in acest sport, „trebuie” sa apelezi la aceste „trucuri” pentru a fi in lumina reflectoarelor.In culturism, mai mult decat in toate celelalte ramuri, dopajul a atins cote alarmante,astfel incat americanii au decis in urma cu cativa ani sa organizeze concursuri pentru cei „clean” sau „naturals” si concursuri pentru „freaks”-monstrii.
    Unul din cei mai cunoscuti culturisti contemporani, Arnold, bine cunoscut pentru dopajul sau cu anabolizante inca de la 14 ani,ajuns acum la varsta a treia, a devenit promotorul miscarii, alimentatiei si al vietii sanatoase.
    Oricum alimentatia zilelor noastre este sintetica in proportie de 40-60%, iar dopajul reprezinta restul proportiei pana la 100%.
    Atata timp cat sunt bani la mijloc, vor exista oameni care sa bata palma cu Diavolul si sa devina cobaii cercetarii medical-stintifice.

  • Fara suparare.
    Dopajul este egal cu furtul si punct.
    Daca furi de la un hot e tot furt. Nu-i ca in matematica ca ” – inmulit cu – e egal cu +” si nu incercati sa demonstrati contrariul pentru ca poate influanta copii si tineretul in mod negativ. La mine teoria ca o fac ca si altii o fac sau ca altfel nu se poate nu tine. Si nu in ultimul rand daca vrei sa schimbi ceva atuni incepe cu tine, si daca majoritatea gandeste asa atunc sa vezi cum se reolva problemel, fie ele din ori ce domeniu.

  • @Bende – si eu cred ca dopajul este totuna cu furtul, din moment ce este interzis. Problema cea mare este ca acea lista de substante interzise se modifica aproape anual, de-a lungul vremii unele au fost scoase sau altele au fost permise in cantitati diferite, mai mici sau mai mari. Aceste fapte, combinate cu lipsa de motivare a acestor decizii din partea celor care le impun dau nastere mai multor intrebari: Cine si cum stabileste ce substante si in ce cantitate pot fi folosite sau interzise? Pe ce baza? Si mai ales, de ce?
    Daca ciclisti ar vrea sa schimbe ceva, nu ar putea, pentru ca chiar acele organisme care ar trebui sa faca legea sunt lacunare in activitatea lor. Iti mai dau un exemplu. UCI a stabilit limita hematocritului la 50% cand acesta este in mod normal de maximum 42-43%. Tu nu consideri ca aceasta este o invitatie tacita la ridicarea artificiala a nivelului de globule rosii?

  • @RoadRider- Probabil ca ai dreptate in ceea ce priveste regulile si procentajele… si totusi, o invitatie se poate accepta sau refuza.
    Ps: si in F1 se schimba regulile de la an la an, si totusi majoritatea echipelor le respecta.

  • Stand acasa din fotoliu e foarte usor sa iti dai cu parerea. De aceea sunt total de acord cu aproape fiecare punct din articolul asta. Lance fuma, bea, mergea la c****, prin cluburi, dormea pana la 15 in fiecare zi si se trezea ca apare turul frantiei si poc… hai sa bag o seringa… si gata l-am castigat!. Sa fim seriosi… cine stie din ce droage foloseste echipa CER acum… poate se vor realiza ceva derivati folositi la medicamente sa elimine ceva boala… You never know.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

20 − nine =