Cicliști de legendă: Jacques Anquetil

Cu greu am putea desemna alt rutier care a adus atât de mult pragmatism în ciclism precum a făcut Jacques Anquetil. Și totodată și noțiunea de “băiat rău!” Modul în care a câștigat cursele i-a făcut pe contemporanii săi să creadă că au de-a face cu un robot care funcționează cu o precizie de metronom. Dar iluzia era spulberată la scurt timp după trecerea linie de sosire când Anquetil sărbătorea victoria cu litri întregi de șampanie și cu companie foarte selectă în intimitate. Combinația de erou al ciclismului dublată de episoadele depravante l-au făcut îngerul și demonul Franței înnebunite de ciclism a anilor 50. Figura sa de blond cu ochi albaștri nu a făcut decât să consolideze poziția sa de idol aflat pe drumul autodistrugerii, în ciuda unor succese în ciclism așa cum nu mai existaseră până atunci.

Ciclism de dragul fetelor

Jacques Anquetil s-a născut la 8 ianuarie 1934 într-un sat de lângă orașul normad Rouen. Fiul unei familii cu un statut mediocru, el a fost inițiat în meseria de turnător, dar se apucase și de ciclism la clubul de amatori din localitate ca să impresioneze fetele din sat pentru că alți prietenii de-ai săi reușiseră acest lucru. La 26 de zile după ce s-a angajat pentru prima dată el și-a dat demisia în urma unei neînțelegeri cu patronul său și a început să se concentreze pe ciclism. El a devenit ciclist amator la 2 decembrie 1950, iar ascensiunea sa a fost una spectaculoasă. În 1953 el participă la prima sa mare cursă internațională de prestigiu, Grand Prix Des Nations, pe care o câștigă în ciuda unei concurențe zdravene din partea britanicilor și a vârstei sale fragede. Însă nu va fi singura dată. Încă 8 victorii vor urma în această competiție, precum și reputația de contratimpist desăvârșit.

Următoarea  sa mare izbândă a fost doborârea recordului orei, în 1956. Deși Anquetil fusese chemat să își satisfacă stagiul militar obligatoriu, comandații săi au convenit că el va fi scutit de acesta în cazul în care va doborî recordul stabilit de Fausto Coppi cu 14 ani în urmă. Și a reușit. A parcurs 46 de kilometri și 159 de metri în decursul unei ore. Jumătate din banii câștigați i-a donat armatei și jumătate mamei unui soldat răpus în luptele din Algeria. Dar apogeul abia urma să vină.

Primul zeu al Turului Franței

Sportul din acea vreme începea să semene tot mai mult cu ceea se întâmplă în zilele actuale. Așadar, cum concurența era tot mai acerbă, era nevoie de o planificare și mai minuțioasă a strategiei și a antrenamentului, lucru pe care Anquetil l-a sesizat din plin. De la prima sa participare în Turul Franței, în 1957, a uimit lumea. El a declarat la conferința de presă dinaintea cursei că se va clasa din prima etapă pe primul loc al clasamentului general, poziție pe care nu o va ceda până la finalul cursei. Deși multă lume a luat această declarație în derâdere, Monsieur Chrono, cum avea să își câștige Anquetil porecla, a evoluat exact cum a spus, trecându-și în cont prima victorie din Marea Buclă cu un avans de 15 minute față de locul secund. Până în 1961 el a intrat într-un con de umbră, stând departe de marea cursă, dar în acel an revenit în Turul Franței pe care l-a și câștigat, la fel ca și pe celelalte 3 ediții care aveau să urmeze.

Ultima sa victorie, cea din 1964, a fost și cea mai disputată, duelul dintre el și Raymond Poulidor, rivalul său cel mai mare pe care l-a înfrânt de fiecare dată când au participat la Marea Buclă, desfășurându-se cu o agresivitate ieșită din comun și într-o tensiune pe care o puteai tăia cu cuțitul. Îmbrâncelile celor doi în timp ce urcau Puy de Dome mai aveau puțin să se transforme într-o bătaie în toată regula, la care ar fi asistat cei aproximativ 500.000 de spectatori aflați pe marginea drumului pentru acea etapă. Victoria i-a revenit lui Anquetil, dar nu mulțumită formei sale fizice, ci a tacticii impecabile și a unui talent de jucător de poker înnăscut mulțumită căruia l-a indus în eroare pe un Poulidor avid de victorie și care ataca necontenit. Acesta a atacat prea târziu și a câștigat doar 14 secunde față de 57 câte ar fi fost necesare ca să îl detroneze pe Anquetil. Ajuns în vârful muntelui sleit, normandul a mai găsit puterea să se bucure de cea de-a cincea sa victorie. Astfel se încheia era lui Anquetil, primul super-campion al Turului Franței.

Firește, Marea Buclă nu fusese singura întrecere din palmaresul său. Turul Italiei, câștigat de două ori, precum și o victorie în cel al Spaniei stau mărturie talentului pe care acest rutier l-a avut. Paris-Nisa, Dauphine Libere, Gent-Wevelgem sau Liege-Bastogne-Liege s-au numărat și acestea printre cele 200 de succese ale lui Anquetil. Dar, după cum aminteam mai devreme, cariera sa sportivă a fost doar o capul monedei. Pajura a fost viața personală tumultoasă.

Primul băiat rău al ciclismului

Jacques Anquetil nu a fost un banal ciclist de legendă. Planificarea metronomică a victoriilor sale nu au fost singurul lucru care l-a caracterizat pe Monsieur Chrono. Șampania era la loc de cinste în programul său de după antrenament sau cursă, iar iscusința sa în materie de ciclism era depășită doar de măiestria sa la poker. Nu refuza nicicând un festin pe cinste, fapt care amplifica și mai mult aura sa de campion înnăscut pentru care antrenamentul era ceva facultativ.

Cu toate acestea, era foarte apreciat de restul cicliștilor mulțumită mainerelor sale similare unui nobil care se respectă pe sine respectându-i pe restul. De fapt, maniera sa distantă a fost cea care s-a interpus între el și popularitatea supremă în Hexagon. În mod contrastant, deși era un pragmatic perfect, lucru care i-a adus și mai mult oprobiul publicului pentru că părea lipsit de sentimente, superstițiile îl bântuiau cu fiecare ocazie cu care se întâlnea cu acestea. Toate lucrurile au șocat, dar au și divizat opinia publică. Unii îl criticau pe Anquetil pentru exemplul negativ pe care îl oferea, pe când alții îi apreciau lipsa de ipocrizie și aspirau să ajungă ca el, cu bune și cu rele.

Capăt de drum

După retragere, Anquetil a rămas în lumea ciclismului ca și comentator sportiv pentru câteva posturi de televiziune franceze și ca director de cursă pentru câteva întreceri de mai mică anvergură. De asemenea, a fost la conducerea Federației Franceze de Ciclism. După 1969, când și-a încheiat cariera, el s-a mai urcat pe bicicletă de 3 ori. Am alergat destul, a spus el. Anul 1987 i-a consemnat sfârșitul, cancerul de stomac fiind ceea ce l-a răpus. Francezii i-au ridicat mai multe monumente funerare în diferite zone ale țării pentru că, înger și demon, așa cum fusese Anquetil, el a fost cel care a ținut cu sufletul la gură publicul francez și l-a fermecat cu carisma sa nemaivăzută până atunci.