Acum citesti
Road Grand Prix, race report “eroic” de la Râmnicu Vâlcea

de Marc Sandu

Deşi i-am mărturisit lui Alex Ciocan că „mă duc să plâng în tufişuri”, după ce am constatat că tocmai mă clasasem pe locul patru în categorie, ultima etapă a Road Grand Prix, desfăşurată pe ruta Brezoi – Obârşia Lotrului, este o cursă după care pur şi simplu nu poţi să ai regrete. Iar asta, indiferent de rezultat, îmi permit să cred. De ce spun asta? În primul rând, am luat startul împreună cu Elitele, ceea ce a condus pentru mine la un moment dat chiar la un mic „chit-chat” cu Eduard Grosu, în pluton, atunci când mi-am luat inima în dinţi şi am pedalat până spre fruntea primului grup de ciclişti. Apoi, e adrenalina şi chiar groaza pe care o simţeam atunci când elitele iuţeau puţin pasul, încercând să mă „rup” cât mai târziu de plutonul fruntaş. Nu am pilotat niciodată un avion, dar când îmi aduc aminte de bucăţile de traseu în coborâre, cu 60 km/h, pe un asfalt udat de câţiva stropi de ploaie, în placă mare, pinion mic, la mai puţin de jumătate de metru distanţa de alţi rideri, cred că senzaţia nu trebuie să fie foarte diferită.

Foto: Alexievici Gheorghe
Foto: Alexievici Gheorghe

Nu am timp să privesc pesiajul şi cu coada ochiului înregistrez imagini fulgurante de munţi, păduri şi cer albastru. Pe marginea drumului, un grup de oameni flutură un steag al României şi, aproape ca niciodată mă bucur şi mă simt mândru de asta. Vin cicliştii, este exact ca în filmul acela de pe vremuri! Suntem mâna de amatori – dar de fapt, nu am fost deloc puţini, cei care şi-au făcut un ideal, o obsesie poate din practicarea acestui sport, sunt elitele care stau în vârful plutonului, e energia care se ţese între noi. Un fotograf ne pozează după o uşă deschisă de maşină, de pe contrasens, urlăm la el să închidă uşa, se strigă „Atenţie”, atunci când drumul se îngustează şi uite aşa, dintr-o revărsare de adrenalină în alta, ne apropriem de urcarea pe un baraj, unde se dă şi prima bătălie a „Eroicii” şi unde apar primele victime care se „curăţă” din pluton.

Revenind din registrul poetic, cum prioritatea mea după Geiger MTB a fost recuperarea, am constatat cu satisfacţie că am intrat în obişnuita mea frecvenţă caridiacă de lucru şi am continuat spre Voineasa. Pe undeva era amuzant, pentru că eu eram cu inima cât un purece şi îi auzeam pe riderii de la Elite, glumind şi îndemnându-se să crească ritmul. În Voineasa, după câteva momente de relaxare, s-a realizat o „mare regrupare” a plutonului, s-au ascuţit săbiile, după care s-a intrat în forţă pe urcarea înspre Lacul Vidra. Dacă e să îmi reproşez ceva, aici trebuie să îmi reproşez că eram destul de în spate atunci când plutonul s-a întins ca un elastic, toată lumea a accelerat, iar eu am avut un moment de panică, am intrat înt regim anaerob, am rămas singur iniţial, apoi m-a prins un grup din care i-am recunoscut pe constăţenii Cristian Ciotic şi Cristian Doicescu. Din fericire, pe măsură ce rampele au devenit mai abrupte (la un moment dat m-am trezit că nu mai aveam niciun pinion mai… mare la dispoziţie), m-am regăsit, mi-am intrat în ritm şi am reuşit să o iau mai în faţă. Le mulţumesc constănţenilor din maşina de suport a celor doi ciclişti, care nu au ezitat să îmi umple bidonul cu apă. Data viitoare, sper să fiu mai poziţionat, de abia acum am simţit cu adevărat cât de mult contează acest lucru.

Terminarea urcării a fost o adevărată izbăvire pentru mine şi, spre deosebire de ceea ce făceam cu o săptămână înainte pe mountain bike, pe Măgura, pe lângă Sibiu, de data asta mi-am dat drumul la vale, de parcă viaţa mea depindea de cât sunt de rapid. Nu că nu m-aş fi simţit bine pe urcare, mai ales că dacă ar fi să îmi aleg o specializare, chiar şi în joacă, cred că mi-aş  alege căţărarea. Sau poate coborârea? Pentru că acolo am scos rânjetul care doar pe supersportive îl mai aveam, dar menţionez că am făcut-o pentru că aşa simţeam. Ciclocomputerul mi-a arătat un maxim de 79.5 km/h, însă părerea mea este că „ciorleşte” puţin, pentru că mi-a arătat şi o medie de 33 km/h, pe care nu prea aveam cum să o ţin, deoarece cam atât a avut… Eduard Grosu, marele învingător al Eroicii!

Le mulţumesc lui Alex şi Andreea care au venit de la Râmnicu Vâlcea oarecum pentru… mine, mă simt chiar ciudat scriind asta şi care m-au „adăpat”, pe porţiunile în care asfaltul se rupea şi era înlocuit cu un macadam tare însă ca piatra, care cred că a fost „deliciul” concursului. Drumul spre Obâşia Lotrului a fost din nou „delir” curat, cred am scăzut în puţine locuri sub 40 km/h, iar pe ultimii 3 kilometri, simţind că mă îndrept spre un rezultat bun (dar, evident, nu suficient de bun) am devenit chiar paranoic că nu o luasem bine, deşi acest lucru era şi teoretic şi practic imposibil. În încheiere, aş vrea să-i felicit pe cei trei rideri de pe podium, care au venit în această ordine, Adrian Pristavu (Braşov Cycling Team), Filip Grigorescu (Giant Team Romania) şi Alexandru Pulpă. De notat că din acest an, Road Grand Prix are şi un clasament general după cele patru etape, la care se pare că îi paşte o premiere, aşa că surprizele frumoase din partea singurului turneu de ciclism de şosea din România nu s-au terminat pentru acest sezon. Ce ne rezervă 2015?

Vezi Comentariu (1)
  • Felicitari Marc, esti un model demn de urmat pentru noi toti si dovada (daca mai era nevoie) ca performanta se obtine prin mii de ore de antrenament nu prin mii de euro „ingropati” in bicicleta/echipament.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

5 × four =