Contador și cruciada anti-doping

Verdictul mult-așteptat în cel mai mediatizat caz de dopaj al ultimilor ani a sosit. Alberto Contador a fost declarat vinovat pentru dopaj și a primit sancțiunea ce i se cuvine unui asemenea inculpat. Cea mai importantă urmare a fost că i s-au retras cele două mari tururi câștigate, cel al Franței și cel al Italiei. Unii jubilează, pe când alții își pun mâinile-n cap. Dar acum, la finalul acesteia, ce ar trebui să înțelegem din toată povestea, care a durat un an și jumătate?

Eu, personal, înțeleg că Alberto Contador a fost un țap ispășitor, chiar dacă este o părere controversată. Și până la urmă, este doar o simplă părere, una care nu ar putea schimba nici în bine, nici în rău soarta ibericului.

Să începem cu începutul. Alberto Contador a fost depistat pozitiv cu clenbuterol în timpul testului anti-doping din Turul Franței 2010. Dilema a apărut odată cu anunțarea cantității în care se afla substanța interzisă în organism – 50 de picograme. Închipuiți-vă că 1 picogram este a miliarda parte a unui gram. Nu trebuie să fii cercetător la laboratorul anti-doping din Koln pentru a-ți da seama că această cantitate este neglijabilă și că poate proveni, cum a susținut staff-ul spaniolului, din carnea de vită infestată cu clenbuterol. Specialiștii în medicină sportivă susțin același lucru. Pe scurt, este ca și cum Contador ar fi furat niște bani, dar nu i-au ajuns nici de o pâine, în schimb primind pedeapsa maximă pentru furt.

Pe urmă, pur și simplu nu îți bați joc de un sportiv, purtându-l prin tribunal timp de 18 luni. Cel puțin, nu dacă ai un verdict clar în cazul de dopaj în care este implicat. Dacă exista o dovadă incontestabilă că el a folosit acea substanță, ar fi fost suspendat în cel mai scurt timp după depistarea acesteia. Nu după 18 luni. Nu este etic față de munca pe care o depune, nu este etic față de sponsorii pe care îi reprezintă și nu este etic față de fanii care trăiesc alături de el fiecare victorie sau insucces. Sau cel puțin, nu este etic din partea unei instituții care, chipurile, vrea să facă lumea sportului una mai bună și mai curată.

Mai îndrăznesc să spun că am fost martorii unei ipocrizii de primă mână. Tribunalul de Arbitraj Sportiv și Agenția Mondială Anti-doping (WADA) pot deschide această veritabilă listă a rușinii. De ce campionate ca NFL sau NBA nu sunt supuse aceluiași regim de controale anti-doping ca și restul sporturilor din lume? De ce cu ocazia Operațiunii Puerto, care s-a soldat cu suspendare a 50 de cicliști, celelalte 150 de nume din rețeaua de doping organizat alimentată de doctorul Fuentes nu au fost dezvăluite? Poate pentru că umbla zvonul că erau nume precum Rafael Nadal sau Zinedine Zidane. Desigur, ar mai fi și întrebarea de ce Lance Armstrong a reușit să evite suspendarea în 1999 după ce a prezentat o rețetă medicală care să îi justifice cantitatea peste măsură de corticosteroizi din organismul său. Firește, răspunsul nu este greu de găsit și despre aceste inechități am putea discuta mult și bine.

Și dacă tot am menționat numele lui Armstrong, om care a învins cancerul, câți dintre voi știți că și Contador a avut probleme majore, aproape fatale, dar care nu au fost mediatizate aproape deloc? În 2004, în timpul Turului Asturiei, a intrat în convulsii. Pur și simplu a căzut de pe bicicletă în mijlocul cursei. S-a descoperit că suferă de cavernoasă cerebrală, o tulburare congenitală vasculară. Avea câteva cheaguri de sânge pe creier ce puteau fi fatale. A fost operat și și-a revenit, dar a rămas cu o cicatrice care se întinde de-a latul scalpului, de la o ureche la alta și cu o placă de titaniu cu care este prins craniul său. Și s-a refăcut după acest incident. S-a urcat înapoi pe bicicletă din prima zi în care a primit acordul medicului. Și a devenit campion. Și sunt convins că nu și-ar dori să îl privim mai îngăduitor din această pricină – ar fi sub demnitatea sa.

Nu îl condamn pe Contador din încă un alt motiv. Ne place spectacolul, ne place să îi privim pe cicliști cum parcurg sutele de kilometri ale curselor la care participă în timp ce noi stăm în fotolii ronțăind niște popcorn și sorbind dintr-o sticlă de suc. Dar nu ne place când unul dintre acești sportivi este descoperit cu o cantitate infimă a unei substanțe, ce-i drept, interzise. Zicem că-i trișor. Dar, răspunde sincer: crezi că tot talentul lui Contador este egal cu zero acum că a fost descoperit cu 50 de picograme de clenbuterol? Crezi că tu, dacă ți-ai administra acele 50 de picograme, ai fi în stare să evoluezi ca și Contador? Sau cel puțin ca și cel mai slab clasat rutier din Turul Franței? Sau măcar din cel al României?

Fie că vrem să acceptăm sau nu, dopajul este o practică răspândită în sportul de mare performanță. Nu este altceva decât o altă latură întunecată a omului cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face. Însă mulțumită acestuia, sportivii ne oferă spectacolul pe care îl cerem, fie că vorbim de cel de pe zgura de tenis, de pe terenul de fotbal sau de pe șoseaua alpină. Pentru ei, sportivii, dopajul este o investiție care se poate solda cu un premiu mai mare, cu un contract mai bănos sau cu ostracizarea din lumea sportului. Pentru noi, fanii ciclismului, dopajul este un prilej de a arăta cu degetul așa-zisa imoralitate a acestor gladiatori moderni și de a ne afișa pretinsul simț al dreptății. Dar mai presus de toate, dopajul este un rău necesar. Rău pentru ei, necesar pentru divertismentul nostru. Alberto Contador a fost doar carne de tun.

 

Traian Goga,

Redactor FreeRider.ro