Acum citesti
Maratonul Făgetului – un început promițător de an

A fost un maraton deosebit Maratonul Făgetului în acest an. M-am și pregătit, am făcut și concursul „Cei mai mulţi km pe traseul Maratonul Făgetului din martie până în aprilie” dintr-o joacă, dar care a început să fie luat mai în serios spre sfârșit cand au venit la Cluj și au facut greșeala să-și pună pe Strava înregistrările gps de la recunoaștere traseu cei buni. Un exemplu este Kelemen Arpad, care la prima strigare a doborât KOM-uri (king of mountain pe urcarile-segmentele de la Maratonul Fagetului) cu peste 2 minute – dupa ce un an întreg pareau intangibile – și apoi s-au ambitionat si ceilalti. Am inceput sa simt ca uvertura la o lupta pugilistica in care adversarii isi dau pumni virtuali inainte de lupta adevarata. Nu m-am uitat acum cum stau KOM-urile (oricum Blazso si Buruczki n-au avut vreme de asa ceva), dar e clar că-n regim de concurs au fost doborâte.

maratonul_fagetului_2013

Bravo organizatorilor care s-au zbătut mult să fie un eveniment reușit, aducând și nume mari la concurs, atât din România cât și din Ungaria. Și la concursurile pe categorii au fost multe nume cunoscute și cicliști foarte buni, eu chiar am considerat de exemplu că pornesc cu șansa a 10-a la 70km +40 ani, ceea ce nu mi s-a mai intamplat. Un lucru deosebit si care ma bucura e întărirea legăturilor între cluburile din Cluj cu profil sportiv, alpinism, turism. Le mulțumesc colegilor de la Clujul Pedalează care au fost organizatori și voluntari, celor de la CAR Universitar Cluj și celor de la CCN (Clubul de Cicloturism Napoca). Știu că au fost și altii, de exemplu de la Făget Tour, dacă nu am pomenit toate cluburile le pot adauga oricând – trimiteți-mi un mail. N-au fost mulți, dar și-au făcut treaba impecabil și au reușit să acopere neașteptat de bine traseul. Se vede că au venit oameni cu experiență care au participat și la alte maratoane, chiar dacă mai mult de alergare.

Și acum despre concursul în sine, încerc să fiu scurt. În primul rând traseul a fost mai bine legat decât anul trecut, mi-a plăcut și atunci, mi-a plăcut și mai mult acum. Eu am tot fost pe el, am alergat traseul scurt o dată pe zăpadă, am fost cu MTB-ul pe traseul lung de 1 martie pe niște noroaie și petice de zăpadă de am izbutit performanța să fac în 7 ore cei 70km.

Despre ambițiile fetelor, cred că știți ce înseamnă asta! Cât sunt ele de „firave”, sunt mari luptătoare, de moral, și termină de multe ori in faţa bărbaţilor … adevăraţi. Eu vă povestesc numai puţin din lupta celor de la 30km, +40 ani, unde am fost indirect implicat. Ştiu că pare o luptă auxiliară, dar e un exemplu sugestiv. Nu sunt multe femei care să participe la MTB după ce au copii de îngrijit, serviciu care le împiedică să se antreneze şi cu atât mai mult trebuie apreciate. Am studiat lista scurtă de start, am ştiut că unele se antrenează cum le permite timpul liber, pot spune că şi la ele Dana (locul 4) le-a provocat pozitiv punând pe Strava parcursul ei de antrenament. Mutarea din plic cum se spune la şah a fost înscrierea Simonei – sora mea – la categorie. M-am tot gândit dacă să-i spun Dianei – soţia mea, că … deja câştigătoarea se ştie: cu copil sub 1 an, cu lipsă antrenament, Simona e – pentru cine işi aduce aminte de acum mai bine de 10 ani – cam ce este pentru mine Sarosi, Robike – intangibilă. Cu asta deja nu mai dădeam decât şanse infime de podium soţiei mele Diana. Sfârşitul deja se ştie: Simona pe primul loc la peste 20min de locul 2 – Anca şi locul 3 Diana, care a depăşit-o pe Golgota pe Dana. De frică să n-o ajungă pe coborâre unde nu se pricepe, Diana a forţat  şi a căzut destul de zdravăn (ştiu şi locul după înregistrarea ei) dar s-a ridicat rapid şi… durerile după finish. Faţă de anul trecut Diana a terminat cu peste 30 minute mai bine.

IMG_6396

La mine situaţia era clară: sunt realist, mă luptam cu performanţele mele anterioare. Am terminat pe locul 5 la 70km +40 ani, locul 42 din 98 la general numai pentru că o parte din concurenţii mei au avut probleme: Dan Lupşa a reuşit performanţa să se rătăcească trecând ca vântul de la Moara de… vânt spre fostul PA1 (nu a văzut că trebuie s-o ia la stânga) şi a întârziat suficient cât să-i trec în faţă, Sorin Simu a trebuit să se întoarcă din drum şi n-a mai participat, Fogoroş a schimbat distanţa trecând la 30km (a încheiat pe locul 2 acolo după Saroşi), iar Charles de la Dulwich Paragon nu a mai participat. Şi eu am scos un timp mai bun decât anul trecut cu peste 30min – 3h58min, dar nu mă pot compara cu Ulisse, Levente sau Robike. M-am apropiat la 1 minut de locul 4 – Vaum, care cred că la sfârşit n-a mai tras aşa tare.

Mi-am trecut pe harta cu profilul timpi intermediari de anul trecut: 26min la ieşirea spre drumul Sf Ioan, 58min după a doua urcare, 1h50min la PA2 Tureni. Ştiam că am mers bine pentru capacitatea mea anul trecut până la Tureni şi nu mă aşteptam să fac acum mari progrese. Mă mulţumeam să fiu în grafic şi abia în partea a doua a traseului să fac diferenţa. Aşa a şi fost: datorită startului, în care m-am şi oprit când i-am văzut pe cei din faţă făcând bucle, m-am pomenit depăşit de o mulţime de concurenţi de la 30km şi apoi la fiecare îngustare de drum am avut de aşteptat şi pierdut timpul. Puteam alege mici devieri de parcurs care erau în mod normal mai lente dar decât să stau tot eram mai câştigat, însă când l-am văzut pe Vaum în aceeaşi situaţie am renunţat. Singura porţiune din segmentele mele unde am fost cu 20 sec mai lent ca anul trecut aici a fost. Mă şi mir că numai 20 sec, totuşi la ieşirea Sf Ioan aveam 1 minut avans. A mai trebuit să pun piciorul jos şi la următoarea urcare, dar… eram mai bine ca anul trecut.

DSC_0001

Acolo am şi fost ajuns de un grup mai mare, între care şi Beata. Am trecut în faţă dar la PA ea a fost mai rapidă (singurul PA la care am oprit) şi era mai bună ca mine la şosea, abia reuşeam s-o am în vizor. Din păcate n-a văzut săgeata spre Miceşti şi a luat-o spre Cheile Turzii. M-am oprit, am strigat-o, ştiam că n-am şanse s-o ajung. Apoi mi-am zis că se mai uită ea înapoi şi mă vede pe deal, plus că vin şi ceilalţi. Am tras cât am putut de tare ştiind că e porţiunea unde pot recupera timp faţă de anul trecut şi că sunt cel mai vulnerabil faţă de ceilalţi. Mă tot aşteptam să mă ajungă, sperând că mă ajută stând la plasă. N-a fost aşa, abia la Miceşti m-a ajuns un ungur … din Ungaria de care m-am ţinut apoi ca un câine. Se depărta pe porţiunile mai rapide, îl ajungeam la urcările mai abrupte şi tot aşa. Îi mulţumesc pentru ritm, am şi povestit cu el atât cât ne permitea respiraţia. Am vorbit în germană, mai ţin minte numerele. Eu aşa reţinusem că are 33 de ani şi am sperat că e la altă categorie. Adevărul s-a văzut la final în clasament.

Practic de la Miceşti până la PA4 Sălicea tot împreună am fost. De acolo însă dus a fost. L-am văzut din nou abia pe Golgota, am reuşit să urc mai bine ca el şi experienţa mea în mers rapid (că de alergat nu prea aveam chef) şi-a spus cuvântul: l-am depăşit, în uralele celor de pe deal, în frunte cu Voichiţa (nu ştiu cum a ajuns în faţa mea acolo). Am terminat trăgând cât am putut pe coborâre şi bine am făcut: a terminat la 1 minut de mine şi era la aceeaşi categorie!

Articol scris de Laurențiu Vezențan și care poate fi găsit pe blogul său.

Vezi Comentariu (1)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

10 − three =