Acum citesti
Povești olimpice: Ciclistul care a purtat steagul Rwandei

Rwanda a desemnat un ciclist pe post de purtător al drapelului național la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice: Adrien Niyonshuti, un supraviețuitor al genocidului din 1994 și un mountain biker cu perspectivă. Și, mai presus de toate, un om cu o poveste incredibilă.

Când Sir Chris Hoy a pătruns pe stadionul olimpic vinerea trecută, puteai pune pariu că va fi copleșit de puterea momentului. Miliarde de ochi au fost ațintiți asupra televizoarelor, impasibili la jocul de lumini din arenă, pe măsură ce scoțianul devenit acum 4 ani erou national intra pe teren cu drapelul Regatului Unit în mâini. Această onoare revine doar câtorva sportivi, 204 mai precis, la fel de mulți ca și națiunile înscrise în competiții. Este un moment care are prea puține șanse să se petreacă de mai mult de o singură dată în viața unui atlet, așa că doar cei aleși știu ce este în sufletele și mințile lor în acele câteva clipe. Printre acești monștri sacrii ai sportului care au fost ambasadorii țărilor lor pentru scurt timp se numără și Adrien Niyonshuti, un ciclist de 25 de ani, ce a ținut în mână drapelul Rwandei.

Dar Adrien Niyonshuti este mai mult decât un banal purtător de drapel la ceremonia Jocurilor Olimpice. Este un erou național, însă nu datorită performanțelor sale, ci a faptului că pentru poporul său, el reprezintă trecutul dureros, drama și puterea destinului. Și la fel de bine și renașterea acestui stat african.

Refuzând să se scalde în glorie, tânărul mountain biker își alege cu atenție cuvintele. Sunt foarte fericit să port drapelul țării mele, mărturisește el, dar nu mă simt cu nimic mai presus ca și restul celor din delegație care s-au calificat la Olimpiadă. O fi modest, dar Niyonshuti ar avea toate motivele să jubileze, dat fiind faptul că el și încă 6 sportivi alcătuiesc delegația de care a pomenit anterior.

Dincolo de toate, în urma acestei participări la Jocurile Olimpice, aș vrea ca lumea întreagă să privească Rwanda prin prisma sportivilor săi. Opinia publică încă asociază țara mea cu masacrul de acum 18 ani, dar poate ar fi bine ca atenția să înceapă să se îndrepte spre latura pozitivă a Rwandei.

Evenimentele menționate de el, petrecute acum 18 ani, nu sunt o simplă precizare. Nu, el le-a trăit pe pielea sa. În doar câteva săptămâni, 800.000 de civili au fost uciși în acest mic stat est-african. Printre aceștia, și cei 6 frați ai săi. El a scăpat după ce s-a ascuns într-o gaură săpată chiar de el în pământ. Din fericire, respectivul regim a fost efemer și viața s-a putut reîntoarce la normal. Mă rog, cât de normal se putea în condițiile în care majoritatea prietenilor și familia lui nu mai erau.

Cu toate acestea, Rwanda poate fi catalogată ca o poveste de succes. Astăzi, este una dintre cele mai sigure și moderne destinații de vacanță de pe continent. Creșterea economică de anul trecut, de 8,8%, confirmă drumul bun pe care se află țara. Refugiații s-au întors la casele lor și au început reconstrucția vieților proprii.

Sportul este prioritate națională în acest stat devastat de lupte acum mai puțin de două decenii. De pildă, Rwanda are propriul tur ciclist, înscris în calendarul UCI de 4 ani, la categoria 2.2. Prin comparație, și competițiile importante de la noi, Turul României, al Sibiului ori al Ținutului Secuiesc sunt de același rang. Tour of Rwanda a devenit cel mai vizionat eveniment sportiv din statul african și, în mod surprinzător, a surclasat până și campionatul național de fotbal.

Aimable Bayingana, președintele federației rwandeze de ciclism (Ferwacy), trăit la cote maxime clipele în care Adrien Niyonshuti a ținut drapelul. Adrien ne este ca un fiu, pentru noi toți: îi onorează pe cei care iubesc ciclismul și care pun umărul la dezvoltarea sa în Rwanda și întruchipează valorile acestei națiuni. Copiii se identifică cu el și mulți își doresc să înceapă să practice ciclismul. Din păcate, nu avem posibilitatea de a-i susține pe toți, cel puțin nu cât ne-am dori. Adrien a făcut un lucru la care cei mai mulți pot doar să viseze prin participarea la această Olimpiadă, spune Bayingana.

În drumul spre Londra, Niyonshuti a reușit să îi mobilizeze pe cei care au puterea de a-l ajuta: echipa de mountain bike Scott Swisspower, care l-a primit în cantonament în luna iunie, antrenorul american Jock Boyer care se ocupă de echipa națională a Rwandei și proaspăt înființata echipă africană de mountain bike, MTN-Qhubeka.

Niyonshuti țintește acum mai sus. Spre Turul Franței, mai exact. Este un bun cățărător și locul 4 obținut la Campionatele Africane de Ciclism nu fac decât să îl încurajeze. Dar drumul până în vârf este tot mai greu cu fiecare pas făcut. Pentru moment, va trebui să savureze satisfacția participării la Jocurile Olimpice. Una deloc mică.

Vezi Comentarii (0)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

3 × 2 =