Dacă luatul la pedale a colinelor încărcate cu viţă de vie, la o temperatură ambientală de peste 40 º Celsius este şi ideea voastră de distracţie duminicală, cu siguranţă ne-am întâlnit ieri la Urlaţi, pe la Maratonul Vinului. Canicula şi-a luat o lecţie straşnică de la cicliştii MTB care nu cred în ştirile meteo, iar pentru mine, cursa asta orbitor de luminoasă, usturătoare la epidermă şi dătătoare de frisoane pe sub tricoul de ciclism va rămâne una dintre cele mai încinse amintiri din acest sezon. Că doar nu era s-o ard pe la… ştrand!
Mare înghesuială a mai fost la start la traseul de 55 de kilometri, unde deja transpiraţia începea să curgă pe sub căştile “colegilor de suferinţă”, gata să ia cu asalt bucolicul peisaj din jurul Urlaţiului. Lumea este însă foarte civilizată şi deşi nu puţin a lipsit să îmi ataşez SPD-ul pe pedala vecinului şi… viceversa, plutonul a pornit elegant, pe un traseu pentru mine eminamente necunoscut, însă pe care-l bănuiam un adevărat poligon de tragere pentru… ultraviolete. Iar dacă pe asfalt m-am muncit să prind plutonul fruntaş, cum a început prima urcare pe macadam, desigur, un macadam “solar”, care te lăsa complet expus astrului zilei, pe lângă faptul că automat mi s-a încins casca, strângându-mi parcă într-o menghină capul, a urmat un fâşâit hotorât de cauciucuri, semn că mai mulţi rideri se pregătesc să mă depăşească! Dintâi au trecut Ditomozu şi Anghelache (NoMad Merida), asta e în regulă, pot tolera, chiar dacă ei alergau la 30 de kilometri, însă cei doi erau doar avangarda riderilor mai rapizi, care veneau şi parcă nu se mai opreau, inclusiv un domn cu păr alb, dar un am zis nici “mâc”, pentru că aici eşti la o cursă de biciclete şi trebuie să îţi vezi lungul nasului!
Mi-am acceptat cu stoicism condiţia, deşi săptămâna trecută reuşisem trei antrenamente destul de consistente “La Coclau”, locul meu secret de pedalat uphill din Bucureşti, despre care pot să dezvălui doar că e situat undeva pe malul Dâmboviţei. Iar taietura de pe flancul cauciucului spate, observată tocmai la matinala instalare a bicicletei pe suportul de bicicletă şi acoperită cu un petic timid a început să mă lucreze la psihic, aşteptându-mă din clipă în clipă la un abandon tehnic, care, rămâne între noi, ar fi fost o mişelească izbăvire. Totuşi, la despărţirea traseelor, rapizii rideri ce deschideau plutonul de la 30 km s-au dus în treaba lor, iar eu m-am consolat cu o superbă ieşire în decorul cu spini, reuşind totuşi să rămân pe roţi. “Începe bine!”, mi-am spus, încercând să-mi evaluez cantitatea de energie şi să mi-o gestionez până în finiş, o fata morgana în acel moment.
Apoi, lucrurile s-au schimbat radical. Track-ul s-a îngustat, a devenit unduitor, şerpuind printr-un peisaj aproape mediteranean, ridicându-mi moralul şi înzestrându-mă cu sfântul chef de dat! Într-adevăr, traseul de la “Marvin” nu este unul foarte tehnic şi poate e mai bine aşa, pentru că, tu hotărâşti de fapt cât de tehnic vrei să fie, în funcţie de viteza cu care-l abordezi. Am decis să dau drumul la puţin aer condiţionat, încercând să pun cât mai mult placa mare pe coborâri, scoţând ultimele resurse din obosita mea furcă Gila RST “Pro”, mai rigidă decât un controlor RATB înainte de salariu, şi am constatat cu uşurare că încep să îmi “intre” şi urcările, întocmai ca la faimosul “Coclau’”! De fapt, de multe ori când mă munceam pe o rampă mai abruptă, arsă toată de soarele de mijloc de iulie, simţind cum măruntaiele mi se transformă în furnal, îmi imaginam că de fapt sunt la “Coclau’”, şi lăsam picioarele să-şi facă treaba. Şi uite aşa, viva El Coclau, punctele de alimentare şi de control au început să se succeadă, nu am putut decât să-i apreciez pe voluntarii care stăteau gata pregătiţi cu sticlă de apă de 0,5 L sau cu ditai paharele de apă, unul pentru băut altul pentru turnat pe tărtăcuţa încinsă de ciclist ce nu se supune codului portocaliu. Iar când un nene mi-a spus că sunt pe 15 la general, parcă am prins aripi şi mi-am intrat şi mai bine în ritm, reuşind să mai prind din urmă vreo doi colegi rideri.
În ciuda temperaturii nesimţit de mari, în momentul în care am “cuplat” placa mare, cu bicicleta încercând să “copieze” neregularităţile traseului, simţind că totul e sub control, am trăit unul din acele momente de “high”, pentru care merită să alergi la curse, indiferent de rezultat! La fel s-a întâmplat pe cele două poduri de lemn peste care am ţopăit împreună cu bicicleta sau în depăşirea (no offence!) pe interior, pe un ac de păr, la capătul ultimei urcări… Sau senzaţia care m-a cuprins atunci când am văzut tăbliţa de 3 kilometri până la finiş, când am început să-i şopteşc bicicletei că o rog să mă ţină până la capăt sau bucuria care m-a cuprins atunci când mi-am văzut numele– total neaşteptat, pe locul patru, în categoria de vârstă.Wow, se spune că vinul cel mai bun iese din strugurii striviţi de tălpile unei fecioare, dar ce-ar fi să cuplăm teascul la un lanţ şi la o pereche de pedale?
Marc Sandu
