Istoria schimbătorului de viteze

Luat de bun în ziua de azi, schimbătorul de viteze și-a depășit demult statutul de simplă piesă responsabilă pentru plimbarea lanțului pe pinioane. Este unul dintre cele mai importante repere când se menționează ceva de echiparea unei biciclete și este acea componentă care conferă zecile de viteze pe care le folosim ca să ajungem pe două roți oriunde ne dorim. Dar cum a început totul? De unde și cum a apărut schimbătorul de viteze?

Schimbătorul de viteze era un lucru inimaginabil când au apărut primele biciclete cu forma modernă, adică pe la sfârșitul secolului 19. Pe atunci, toate aveau pinion fix și, în cel mai bun caz, aveau câte un pinion pe fiecare parte a roții de spate, de regulă unul mai mare și altul mai mic, pentru a le folosi pe urcări, respectiv pe zonele plate, de viteză. Pentru a le folosi, ciclistul se oprea, întorcea roata și pornea din nou la drum până la următorul popas cu același scop. Așadar, iată un alt sens al noțiunii de schimbător manual.

Pe urmă au mai existat niște mecanisme precum cel din fotografia de mai jos, dar acestea intrau mai mult în sfera improvizațiilor, iar siguranța utilizării lor era un subiect tabu, motiv pentru care nu rare erau cazurile când nu erau acceptate a fi folosite în competiții.

De fapt, până aproape de cel De-al Doilea Război Mondial, folosirea unui schimbător era un semn de slăbiciune al sportivilor și cei mai vârtoși dintre cicliști nici nu concepeau să ia în seamă fragila invenție cu un potențial atât de mare. De-abia în 1936 a fost permisă utilizarea schimbătorului, dar succesul a fost fulminant. Deja în 1937 apărea primul câștigător al Marii Bucle ce a făcut uz de vitezele multiple.

Ca și o cronologie a mecanismelor apărute de-a lungul vremii, putem începe cu pinionul liber, cu clicheți, care a  început să fie comercializat în masă în 1897. Acesta a stat la baza blocurilor cu pinioane necesare funcționării schimbătoarelor de viteze.

Pe urmă, Lucien Juy introduce în 1923 Simplex, primul schimbător de spate cu mișcare paralelă și schimbătorul de față, pentru angrenarea lanțului pe una din cele două plăci.

 

Campagnolo dezvoltă Cambio Corsa, un sistem de schimbare cu două tije, din care una direcționează lanțul. Acest lucru se întâmpla în 1946.

În 1949, însă, italienii schimbă foaia și produc un schimbător asemănător celui Simplex, care se deplasează lateral și este acționat de cabluri. Un an mai târziu, tot ei scot pe piață ceea ce am putea considera primul schimbător modern, cu scripeți și cușcă în formă de paralelogram. De aici încolo, construcția i-a fost rafinată, folosindu-se diferite materiale și finisaje mai atente, dar principiul de bază a rămas neschimbat.

Chiar dacă nu au fost primii în inventarea schimbătoarelor, niponii de la Shimano le-au perfecționat, atât pe ele însele, cât și manetele care le acționau. În 1989, ei lansează sistemul Rapidfire pentru mountain bike-uri și, în 1990, STI (Shimano Total Integration) dual-control pentru cursiere, care presupunea folosirea manetei de frână și pentru acționarea schimbătoarelor. De asemenea, în paralel și-au făcut apariția și pinioanele HG (Hyper Glide) care înlesneau acțiunea schimbătoarelor.

Tot în 1990, Campagnolo oferă o replică japonezilor prin manetele Ergopower.

Schimbătorul de viteze nu mai era văzut ca și o piesă singulară, ci parte a unui sistem mai amplu, care asigură funcționarea eficientă a bicicletei. Acesta era conceput să funcționeze în deplină armonie cu trenul de rulare și cu manetele sale. Astfel, au apărut în ultimii ani sistemele electronice de schimbare complet funcționale. Spunem complet funcționale căci de-a lungul anilor au existat mai multe tentative eșuate în acest sens și de-abia în 2009, Shimano a lansat primul astfel de sistem fiabil. Campagnolo i-a călcat pe urme și a mărit miza, adăugând în premieră setul de 11 pinioane. Japonezii au mutat din nou, iar din 2013 este foarte probabil să vedem și la ei același număr de pinioane.