Ana Covrig, talentul românesc care câștigă pentru Italia

Faptul că România nu are foarte mulți cicliști de performanță și cu atât mai puțin câțiva care să reușească izbânde notabile nu înseamnă că co-naționalii noștri sunt genetic programați să nu aibe succes în acest sport. De fapt, contrar credinței tot mai larg răspândite că „if you can dream it, you can do it”, sportul de performanță are totul de-a face cu condițiile oferite sportivilor și voință tot poate să fie dacă nu există și partea materială necesară să o susțină. Idem și pentru cerințele fizice. Până însă sportivii autohtoni vor avea și ei parte de cele necesare, ei găsesc ce le trebuie pe alte meleaguri. Îl știm cu toții pe Andrei Nechita, ori pe Eduard Grosu, însă știți că o româncă pedalează cu succes în și pentru Italia?

Ana Maria Covrig (cea din centrul forografiei de mai sus) este numele ei și este originară din Cluj-Napoca. Are dublă cetățenie și în 8 decembrie va împlini 19 ani. Este ciclistă profesionistă în Italia. Are rezultate. Multe și importante. Prima oară i-am văzut numele într-un comunicat al federației italiene de ciclism. Nu știam ce să cred despre numele „Ana Maria Covrig” într-o mare de nume ce se terminau cu –lloni, -omi, -ese și așa mai departe.

Iată cum suna partea acelui comunicat unde am dat peste Ana: (…) per effettuare un raduno collegiale ad alta quota a Livigno con l’obiettivo di finalizzare il lavoro in vista dei Campionati Europei e Campionati del Mondo Junior su pista ma anche dei Campionati Europei crono su strada (…) Sotto le atlete convocate: Beatrice Bartelloni (Wiggle Honda); Ilaria Bonomi (Sabaini – Eurotarget); Ana Maria Covrig (Canavesi-Cicli Fiorin-Despar Asd); (…). Deci era româncă sau nu? Concurează pentru Italia totuși, fiind vorba despre un cantonament de pregătire pentru Campionatele Mondiale de Pistă și cele de Șosea. Ovidiu Burghelea, un fost ciclist român stabilit și el în Italia, mi-a clarificat situația, puțin timp mai târziu și m-a pus în legătură cu ea.

„Trăiesc în Italia de 12 ani, acum a devenit casa mea. Am dublă cetățenie, română și italiană, dar, ca să o spun drept, mă simt mai mult italiancă. M-am simțit bine aici încă de când am ajuns” începe povestea ei.”Ciclismul l-am început mai mult din joacă. Lângă casa mea se află și sediul echipei pentru care concurez momentan. Acolo era licențiată o prietenă de-a mea și am zis să încerc și eu” continuă confesiunea.

„Era echipă mixtă și eu aveam 10 ani. Pentru mine era un joc, mă jucam cu alte prietene de-ale mele, ne întreceam, nici vorbă de competiție între noi. Am încercat și baschet, și înot, dar primul nu prea îmi plăcea, iar pentru natație trebuia să merg prea mult până la bazin” își schițează promițătoarea sportivă trecutul.

Dar de la joacă la joc și pe urmă la sport e ceva cale de mers. Ana recunoaște că mare parte din faptul că face ciclism de performanță acum se datorează norocului că a întâlnit antrenori care au susținut-o și au ajutat-o să își descopere calitățile necesare ciclismului.

„Am decis să fac ciclism la modul serios când aveam 12 ani, iar în ultimii 3 ani au început să apară performanțele serioase, la nivel internațional. Concurez la șosea și la velodrom. La pistă îmi plac probele de rezistență, adică urmărirea individuală, pe echipe, cursa pe puncte, scratch și omnium. Mă rog, acesta din urmă mai puțin” spune râzând. „Am încercat și mountain biking, dar cădeam prea des” recunoaște cu același zâmbet pe buze.

„Dar la velodrom și șosea nu cazi? Că totuși, la velodrom nici măcar amărâtele acelea de frâne nu le ai” intervin eu.”E drept, dar măcar la velodrom nimeni nu are frâne așa că trebuie să fie cu atât mai atent. Oricum, nu mi-e frică. Nu mă gândesc la nimic altceva în afară de cursă în timpul acesteia, chiar dacă asta frizează cu inconștiența” replică natural ciclista.

Insist: „Dar nu ți-e frică deloc?”

„Nu. Deși am fracturi multiple. Mi-am rupt cotul, atât radius-ul, cât și ulna, degetul, sternul, am avut o lovitură serioasă la cap care s-a lăsat cu pierderea temporară a memoriei și, bonus, îmi lipsește și o mică parte din degetul de la mână.”

Singura replică venită pe moment a fost că aduce cu o amazoană, dar în final m-am trezit spunându-i că îl rivalizează pe Rambo. Râde și spune senin că nu se putea lăsa de ciclism. Fiecare căzătură a însemnat o ocazie pierdută și care trebuia recuperată, cu tot cu revanșa luată. Însă chiar și pentru ea e o mirare cum au avut părinții ei tăria să o lase să continue, având în vedere acest „palmares” de accidentări.

Să trecem acum la partea cu adevăratul palmares. Întrebarea mea legată de rezultatele ei primește următorul răspuns: „Anul trecut am obținut cele mai bune rezultate de până acum: medalie de bronz la Campionatele Europene de Pistă, la urmărire pe echipe, locul II la Campionatele de Șosea ale Italiei la proba de fond și locul VI la contratimp, locul II la Campionatele de Pistă ale Italiei la urmărire pe echipe și locul IV la cea individuală. Ah, și locul 4 la Naționalele de Pistă în proba de omnium. Anul acesta nu m-am descurcat atât de bine căci am avut de învățat. Am fost admisă la Psihologie.”

Cât de mult se antrenează? Zilnic, iar în toiul sezonului chiar și câte 4-5 ore. Cel mai mult pe șosea, iar la pistă doar înainte de concursuri. Mai merge și la sală, și la bazin. Aspirații? O, da!

„Mi-ar plăcea să câștig un titlu de campioană mondială sau măcar să particip la Jocurile Olimpice unde aș fi foarte fericită cu o medalie” se destăinuie cu un entuziasm sesizabil.”E posibil să reprezint Italia la Jocurile de la Rio de Janeiro, dar, aici, componența echipei naționale se definitivează cu vreo două zile înainte de cursă, indiferent ce cursă. Suntem multe sportive de valoare pe câteva locuri doar, deci concurența este cel puțin acerbă, iar cel mai important factor va fi forma de moment.”

Și acum, întrebarea care doare sau, cel puțin, ne frământă: ciclism feminin în România? „Când am ales să concurez pentru Italia, nici nu știam dacă există ciclism feminin în România. Ar fi frumos să fie mai cunoscut. Eu, de exemplu, nu aș fi descoperit acest sport dacă nu aș fi ajuns în Italia” sună replica Anei. Ea adaugă că nici nu cunoaște situația ciclismului românesc și nici nu a urmărit performanțele cicliștilor români.”Ți-am zis, mă simt mai mult italiancă, stând de atâția ani aici, și oamenii din zonă m-au primit ca pe a lor de la bun început. Ciclismul nu mi-a servit ca mijloc de acomodare, pur și simplu l-am început ca să mă distrez” completează.

Are idoli în ciclism? „Marianne Vos e fenomenală. Câștigă oriunde. Nu am însă o cursă preferată, toate sunt unice în felul lor și sunt o oportunitate.”

Cel mai frumos moment trăit pe bicicletă? „Când am câștigat locul 2 la Campionatele de Șosea ale Italiei. Nimeni nu credea în mine, dar eu am demonstrat că pot avea rezultate bune și pe șosea. Performanța respectivă mi-a asigurat și un loc la Campionatele Europene din Olanda, deci satisfacția a fost cu atât mai mare.”

Dar cel mai neplăcut? „Când am căzut și mi-am rupt brațul. Am făcut o pauză de patru luni și a fost foarte greu să încep din nou.”