Cu toate că ciclismul este un sport cu o latură mecanică importantă, nu este comparabil cu altele care necesită priceperea inginerilor, precum sporturile cu motor, unde odată la câțiva ani apărea câte un vehicul revoluționar. Totuși, și sportul cu pedale a consemnat câteva momente când tehnologia îmbinată cu măiestria constructorilor a dat naștere unor biciclete de legendă. Modelul C40 al celor de la Colnago ilustrează perfect situația în cauză, dar hai să intrăm în amănunte să vedem ce a contribuit la faima sa.
Dacă despre Colnago nu este nevoie să spunem prea multe, poate doar că este probabil cea mai prestigioasă marcă de cursiere din lume, despre C40 suntem nevoiți să mărturisim că a debutat ca un experiment. Inițialele aveau fiecare o semnificație: “C” de la carbon, “40” de la numărul de ani trecuți de la fondarea firmei Colnago în momentul lansării bicicletei, anul 1993. Momentul intrării bicicletei în scenă s-a petrecut în epoca de pionierat a folosirii carbonului în construcția vehiculelor cu două roți, așa că toată lumea, de la managerii de echipe la cicliști, erau reticenți cu privire la funcționalitatea materialului. Însă cei de la Colnago se pare că știau ce știau.
Practic, ei au luat modul de construcție și forma unui cadru de cursieră de oțel și l-au translatat carbonului. Pe lângă că au păstrat dimensiunile țevilor de carbon la nivelul celor de oțel, inginerii italieni au aplicat și mufe la îmbinările acestora. Această alegere a avut și o altă rațiune, căci fiecare mărime de cadru avea unghiuri ușor diferite și țevi cu o anumită grosime pentru a păstra rigiditatea, stabilitatea și agilitatea bicicletei la o valoare constantă. Astfel, un cadru de mărimea 46 se comporta identic cu unul de mărime 62 și prezentau ambele aceleași proprietăți. Deși în ziua de astăzi aceste lucruri sunt la ordinea zilei, în anii 90, foarte puține cursiere din alt material decât oțelul chiar funcționau cum fuseseră proiectate să o facă. Arta celor de la Colnago a fost că au atins rețeta potrivită de prima dată, ceea ce le-a permis să păstreze în producție C40 aproape un deceniu.
Folosind carbonul, greutatea cadrului era de circa 1 kilogram, foarte bună pentru acea perioadă, dar nu minimă și situată nu foarte departe de cea a unei astfel de piese din aluminiu. Însă ceea ce făcea diferența față de aluminiu era durabilitatea era mult superioară acestuia, inginerii de la Colnago optând pentru carbon din acest considerent.
Formidabilă cum este, C40 nu și-ar fi atins statutul de bicicletă legendară fără aportul echipei Mapei. În 1994, Giorgio Squinzi, directorul firmei Mapei care se ocupa cu producția adezivilor, vopselelor și altor materiale auxiliare pentru construcții, și un fanatic al ciclismului de șosea investește sume considerabile în echipa omonimă. În mare, formația italiană a avut ca specialitate cursele de o zi, în special cele clasice de primăvară, dar între 1994 și 2000 a câștigat anual clasamentul mondial al UCI pe echipe, performanță repetată o ultimă dată în 2002. Dar cifrele sunt seci. Patrick Lefevre, cel care a fost antrenorul echipei, i-a mânat pe Johan Museeuw, Michele Bartoli, Andrea Tafi, Franco Ballerini sau pe Gianluca Bortolami spre niște performanțe extraterestre, neegalate până în ziua de azi. Câteva exemple includ edițiile din 1996, 1998 și 1999 ale Paris-Roubaix când rutierii Mapei au ocupat toate cele 3 locuri ale podiumului.
