E adevărat că unele lucruri se petrec doar în România, dar la fel de adevărat este că prea ușor se aruncă cu vorba „doar la noi este așa”. Să luăm pistele pentru biciclete pentru exemplificare. În România, sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire, cu excepţia câtorva cazuri izolate și fericite. Pe urmă când apar aceste piste, mediul înconjurător adoptă o atitudine reticentă, uneori disprețuitoare, ignorându-le. După ce lumea se obișnuiește cât de cât cu acestea, rămân mereu excepțiile – șoferi și pietoni care tot își propun să le ignore. Expunerea ar putea continua, dar ideea cred că a ieșit la iveală: integrarea bicicletei cu tot cu infrastructura aferentă e un proces de durată. Și acest lucru e valabil peste tot, inclusiv în New York, unde chiar și acolo poți fi lovit de o portieră deschisă, în timp ce te afli pe pista de biciclete. Și asta nu e tot – parlamentările și asumarea vinei sunt un circ în sine.
De obicei, in astfel de cazuri, e vina soferului ca nu a informat pasagerul daca poate iesi, dar si vina pasagerului ca nu a intrebat soferul daca poate iesi.
Oricum, e prea mult balamuc in toate orasele, incat sa zici ca poti ajunge intreg la destinatie…