Cicloturism româno-bulgar de primăvară: 750 de kilometri în 4 zile

Ne-am gândit să profităm de acest minunat început de primăvară și am decis să plecăm chiar în ultima zi din februarie. Astfel puteam să fim deja în Ruse pe 1 martie, ziua Martenitsei, sărbătoare similara mărțișorului din România.

În prima zi am avut o vreme foarte bună, cer senin și soare puternic. Ruta a fost București – Giurgiu – Zimnicea. Vântul se mai împotrivea ajungerii noastre la Zimnicea, deoarece a fost frontal, dar nici starea drumul nu a fost chiar un aliat. După 150 de kilometri de condiții crâncene am pierdut bacul de la ora 17.30. Am început să înghețăm prin vamă, dar agenții de acolo ne-au primit la căldura gheretelor proprii și astfel am așteptat următorul bac, Oltișorul 4, de la ora 20.30. Trecem cu bacul și cazarea devine următoarea noastră țintă. Pensiunea unde am oprit era plină, dar inventivitatea balcanică este inegalabilă și proprietarul a găsit o soluție pentru noi la același preț.

Ziua cu numărul 2 a debutat cu niște turism local, vizitând orășelul și trăgând în poze parcurile și diversele monumente. Vremea era chiar și mai frumoasă. Am găsit ultimele rămășițe de zăpadă bine ascunse între dealurile din drumul nostru. Dealuri abrupte și destul de lungi, ca să le descriu pe de-a-ntregul, dar la ora 15.30 eram deja în Ruse, după ce plecasem la ora 11.

Poposim preț de ceva vreme la terasa mea preferată unde acceptă și lei românești și admirăm centrul vechi decorat cu steaguri și martenitse. Era deja ora 17 când am purces către Tutrakan, dar știam că drumul este în perfectă stare și destul de plat. Ne-am întâlnit cu niște turci pe drum cu care am putut conversa și am primit amândoi o masă pe ochi frumoși.

In Tutrakan, sau Turtucaia pe românește, aveam o singură cunoștință, dar îi uitasem și numele. Îl cunoscusem în iulie 2012, când am mers către Istanbul. Omul știa engleză, greacă și germană, deci ne-ar fi prins bine comunicarea mai facilă. Totuși, am ținut minte unde locuia și din aceasta cauză, spre disperarea partenerului meu, am sărit prima intrare către oraș ca să nu coborâm și să urcăm într-aiurea. Calculele mele ziceau că mai sunt doar 3 kilometri până la următoarea intrare, dar au fost 8, până la urmă, și aceia în urcare…

Finalmente am găsit casa, dar era stinsă lumină. Aici am avut noroc cu vecinii lui care știau turcă și am putut să îi întreb de cunoștința mea. Capul familiei m-a dus cu mașina la un hotel trecut demult de epoca lui de preamărire, dar care era închis acum. Până la urmă tovarășul meu a găsit un tip care știa engleza, pe nume Gheorghe, al cărui tată erar român, dar care nu fusese niciodată în România. A fost foarte de treaba și ne-a lăsat să dormim într-un apartament de-al lui. Pe gratis. Mulțumim, Gheorghe!

După cei 172 de kilometri ai celei de-a doua zi, venea marea încercare: 190 de kilometri cu dealuri în ziua cu numărul 3, pe itinerariul Tutrakan – Zavet – Isperih – Novi Pazar – Varna. Am vrut să trecem prin Zavet, deoarece ocolul era foarte mic și aveam ceva prieteni pe acolo. Din păcate, turcul pe care îl știam plecase în Ruse, dar am primit o masă de prânz copioasă de la niște prieteni evrei la care mai fusesem. Mulțumim familiei Vasileva!

Cu rachiul în sânge am plecat să îndurăm frigul și vântul lateral de stânga. Au urmat dealuri și după o oră eram în Isperih. Deja puteam să întreb lejer „Kaufland var mı?” (Unde este Kaufland?). Oricum, din apropierea Tutrakanului și până în Novi Pazar am putut să vorbesc numai în turcă, mulțumită numeroaselor comunități turcești. Ba chiar am trecut și prin sate populate numai de turci.

De aici s-a cam stricat drumul, am intrat pe județean, apoi pe comunal. Eram cu anvelope de 1.125 și furcă fixă, așa că trebuia să am grijă pe coborâri. Dar exact la venirea nopții am dat de un drum impecabil. Vântul dispăruse între timp. Mai erau 38 de kilometri până în Novi Pazar, apoi teoretic 55 până în Varna. Prietenul meu era deja obosit, i-am promis că putem încerca să facem autostopul la drumul principal dintre Ruse și Varna. Doar că… surpriză! Era goooool. Prea gol chiar, nu am mai văzut așa ceva în nicio călătorie de-a mea. Poate și din cauza faptului că era autostrada Sofia-Varna foarte aproape. Peisajul era un pic dezolant. Nicio lumină, dealuri în față, fulgere la orizont, beznă totală! Pe indicator scria 60 până în Varna. Cineva din Novi Pazar a zis că mai sunt 80. Mă rugam să nu aibă dreptate…

Au urmat dealuri nasoale, iar pe coborâre mă dureau mâinile de la cât frânasem. Eu trebuia oricum să fiu foarte atent la gropi. La un moment dat, cred că am văzut un aeroport și un oraș, despre care am crezut că e Varna. După încă 20 de kilometri, căci am înțeles greșit că mai sunt doar 13, am aflat că mai erau încă 30. De-ajuns cu drumul național așa că am intrat pe autostradă… Coboram și coboram și vedeam orașul, dar nu se mai termina. Începeau să îmi înghețe picioarele. I-am zis gazdei din Varna că ajungem la 23.30, dar noi la ora 1 a nopții eram încă pe autostradă. Am zis că nu se poate și că trebuie să ajungem, așa că i-am spus, la derută mai mult, că ajungem în centru în jumătate de oră. Nu știu cum am reușit, dar chiar am ajuns în 30 de minute. Până la urmă am stat două nopți în Varna. Mulțumim, Mael Colas pentru ospitalitate! Mael este un francez care face voluntariat ecologic în Varna pentru un an.

Se pare că am avut marele noroc de a nimeri chiar de ziua naționala a Bulgariei în Varna! Am făcut poze și cu protestatarii și cu poliția locala și ne-am cumpărat un steag. Apoi am mers pe plajă și am vizitat orașul, iar seara niște localnici și voluntari au organizat o cină festivă de ziua națională, primind și noi o invitație acolo.

Ultima zi am privit-o relaxați și am plecat la 12. Am urcat un deal de vreo 4 kilometri, că să coborâm un altul de 7. Ne-am chinuit ceva să ajungem în Balchik, unde am mai vorbit în turcă cu rromii… Până la urmă, am aflat că din Mangalia nu pleacă lunea autocare către București. Așa că trebuia să mergem până la Constanța. Deci, mai aveam 130 de kilometri și deja făcuserăm 58, cu dealuri și vânt inlcuse în  meniu. Am încercat să prind autocarul, căci tovarășul voia să facă autostopul. Era 16. La 18 eram în Vama Veche și după ce am devalizat Lidl-ul din Mangalia, pentru că nu mâncasem nimic din Varna, am gonit către Constanța. Indicatoarele erau greșite, lucru pentru care m-am rătăcit și am pierdut autocarul pentru 5 minute. Emanuel a avut norocul să fie luat cu microbuzul din Mangalia și am ajuns aproape simultan în autogara din Constanța. Am stat în gară până la 5.40, când am luat un personal, al cărui ultim vagon în care eram noi a început să fumege. Așa a mers până la București Obor și ca să dea excursiei noastre un final apoteotic, a mai și întârziat o oră!

Sumarul excursiei arată astfel: 750 de kilometri în 4 zile de pedalat, pe traseul București – Giurgiu – Zimnicea – bac – Svishtov – Ruse – Tutrakan – Zavet – Isperih – Novi Pazar – Varna.

Material scris de Mircea Vasile Petrescu