A trecut deja aproape o săptămână de la mountain bike camp-ul organizat de The North Quest în satul Breb din Maramureș. Poate vă întrebați de ce revin cu detalii de abia acum și de ce am avut nevoie de o săptămână pentru asta… Păi am fost ocupat, nu puțin, cu pedalatul în compania prietenilor de la Freerider, a lui Andy, Aly și a unor ucrainieni simpatici, dar ca să fiu sincer am preferat un pahar de pălincă și o prăjitură făcută de tanti Mărioara în dauna tastaturii și a internetului. Dar pentru că deja e târziu și ne gândim la următorul camp cred ca ar fi oportun să povestesc câte ceva din experiența mea, a prietenilor mei și nu în ultimul rând din experiența participanților… cea care e cu adevărat importantă pentru noi.
Village Warrior Mtb Camp a avut loc între 14-17 aprilie 2016 în satul Breb din Maramureș și a avut o participare numeroasă, la camp fiind prezente aproximativ 30 de persoane. Pentru că pensiunea rezervată inițial s-a dovedit a fi neîncăpătoare am suplimentat locurile la o pensiune din imediata apropiere, un loc care nouă ne place foarte mult. Ne-a întrebat lumea de ce n-am suplimentat și mai mult locurile… Cred că un număr mai mare de participanți răsfirați prin toate colțurile ar fi răpit din frumusețea experienței și implicit din sentimentul pe care ne-am propus să-l creăm. Mai mult, am dorit neapărat să avem o cazare în stil tradițional și un meniu tradițional, dar adaptat nevoilor unor persoane care până la urmă doresc să facă efort fizic. La partea asta mai avem mult de lucru și sperăm să îmbunătățim oferta pe viitor. Dar să revenim la camp. 
Joi seara toată lumea a ajuns la Breb, majoritatea parcurgând un drum lung de undeva din sudul țării, așa că după cina copioasă compusă din cartofi, carne, legume, ciuperi cu smântână, ciorbă, desert, etc. lumea s-a retras repede la somn… să nu înțelegeți greșit, unii dintre noi am mai insistat.
Și pentru că oricum alcoolul nu e o premisă prea bună pentru un somn liniștit, furtuna și ruperea de nori din noaptea zilei de joi spre vineri nu prea m-au lăsat să dorm. Avem un plan bine pus la punct, însă traseul de vineri era ciclabil doar dacă nu mai ploua de joi din timpul zilei, lucru care n-a fost să fie. Ca urmare am schimbat planul, am decis să mergem pe traseul programat inițial duminică, traseu pe care l-am adaptat condițiilor meteo și noroiului de pe porțiunile frumoase, dar din păcate inaccesibile în condițiile date. 
Vineri dimineața la o oră după micul dejun am pornit spre Iezerul Mare, care potrivit experțiilor ar fi cea mai bine păstrată mlaștină din Maramureș, o rezervație de tip floristic și faunistic situată pe un platou întins de unde Masivul Gutâi se arată dintr-o perspectivă aparte. Dar pentru a ajunge acolo trebuia să trecem de zid. Zidul pentru mulți, o urcare de aproximativ 8 km cu 600 m diferență de nivel, recent asfaltată și pe care în trecut mergeam pe mountain bike atunci când antrenamentele lungi erau o prioritate.
Ajunși primii în vârf alături de Vlad Urzică, un băiat care merge bine și în sus și în jos, am mers repede să trag câteva cadre cu cei care mai aveau de suferit. Și ca norocul am surprins câțiva participanți, unii mai obosiți, alții mai puțin, însă toți aparent super încântați de peisaj și de traseu. În vârf ne-am regrupat și am pornit pe partea de mountain biking din traseul de vineri, cu urcări scurte și coborâri mai lungi pe un drum de pâmânt destul de uscat după ploile din ziua precedentă. La baza ne aștepta Rezervația Cheile Tătarului, care la momentul finalizării barajului Runcu va fi inundată în proporție de 70%. Dar cum lucrările la baraj bat pasul pe loc, microapocalipsa faunistică se mai amână pe termen nedefinit.
Având un grup de oameni obișnuiți să pedaleze ne-am abătut puțin de la traseu pentru a vedea o parte din utilajele folosită la construcția barajului și pentru a nu aștepta în frig grupurile din spate.
Lucrurile au mers bine așa că cu câteva mici excepții ne-am regrupat la o păstrăvărie din zonă, acolo unde doamna care ne-a servit deborda de entuziasm… din toate punctele de vedere. 
Cu burta plină am pedalat lejer până înapoi la cazare, acolo unde urma o mică prezentare pe câteva din temele de interes pentru orice mountain biker mai pasionat. Am discutat puțin despre câteva principii și reguli de bază, despre abordare și obiective și termene de comparație setate cât mai realist și din păcate prea puțin despre ce aș fi vrut cu adevărat să discut cu cei prezenți la camp… asta deoarece tanti Mărioara ne aștepta insistent cu mâncarea. Nedorind să devind ținta sucitorii am decis să întrerupem prezentarea și să mergem la masă, cu cât mai repede, cu atât mai bine.
A doua zi plecarea era programată pe la ora 10, însă încărcarea bike-urilor în mașini s-a prelungit puțin așa că am plecat de abia în jurul orei 11. După un drum de aproximativ 20 de km am ajuns la punctul de plecare, intersecția dintre DN18 și un drum județean, forestier în toată regula.
Deoarece am împărțit participanții în 2, 3 grupe, ținând cont de momentul în care aceștia au ajuns sus după urcarea din prima zi, grupa cea mai dornică de pedalat avea să meargă cu mine pe un traseu puțin mai lung ca restul. Cât timp majoritatea plecau îmrepună cu Șandor și Iulia spre vârful Igniș, noi am mers spre Poiana Boului pentru a coborî pe un singeltrail scurt dar frumos până la Hanul lui Pintea. Cu toate că cei din spate nu au remarcat, iar eu n-am spus nimic, am observat un grup mic de 3 lupi, la distanță mare de noi, care alergau pe câmp dintr-o pădure în alta. Pentru prima dată vedeam așa ceva, iar sentimentul de sălbăticie pe un tărâm atât de cunoscut m-a încălzit dintr-o dată. Să revenim la traseu.
După o scurtă coborâre pe asfalt, traseul urmat a fost identic cu cel a celorlalte grupe, următoarea regurpare având loc pe vârful Igniș. De aici o parte am coborât pe “motoriștilor”, o coborâre destul de interesantă presărate cu zone care te obligă să pedalezi și care te ține în priză până la finalul de la malul Lacului Firiza.
Urma ultima urcare, spre Șaua Dia, acolo unde o potecă destul de lată și ritmată urma să ne conducă în coborâre până în Parcul orașului Baia Mare. O bere scurtă, dar necesară, la un local din Centru Vechi avea să potolească setea participanților, cel puțin pe drumul de întoarcere la Breb.
Apropo de drumul de întoarcere, mulțumim lui Putyu care ne-a împrumutat mașina, fără de care ne-ar fi luat cu siguranță mai mult timp să încărcăm mountain bike-urile în mașinile cu care am plecat din Breb. Ajunși la Breb, tanti Mărioara ne aștepta cu o cină la care toți participanții au gustat din bunătățile locale făcute afară pe grill. Seara s-a încheiat cu muzică și povești ale experiențelor avute în ziua de sâmbătă.
Datorită reprogramării, duminica ne aștepta un traseu poate puțin prea dificil având în vedere cele două zile petrecute în șa. O urcare susținută de aproximativ 10 km finalizată pe o pajiște sub-alpină undeva la peste 1300 de metri altitudine. O urcare pe care majoritatea au savurat-o și care la final ne-a răsplătit cu o priveliște unică de 360 grade asupra zonei adiacente, dar și asupra masivelor montane din nord-est.
Deoarece unii se grăbeau spre case, am organizat două grupuri, unul cu care am făcut traseul complet, iar altul care au coborât înapoi în Breb pentru a putea pleca în timp util. Traseul lung s-a dovedit destul de dificil din punct de vedere tehnic, însă sperăm ca priveliștile și zonele cu poteci faine au compensat cu efortul fizic depus.
O coborâre lungă și o zonă scurtă de urcare pe asfalt aveau să marcheze finalul campului de la Breb. Cât despre noi, am dori să retrăim experiențe de genul acesta cât mai des și în zone cât mai diversificate, să atragem oameni care împart aceeași pasiune cu noi și să trăim împreună tot ce are de oferi natura, mountain biking-ul și sentimentul incredibi de libertate și de împlinire pe care le poate avea orice pasionat.
Concluzia? Nu cred că ar fi doar una, dar pentru că e greu să redai ce gândești, putem spune simplu: participanții s-au arătat încântați de frumusețea zonei, de traseele alese și de serviciile puse la dispoziție și credem, dar mai ales sperăm, că experiența de la Breb a fost una deosebită pentru toți cei implicați. Pe viitor vom încerca cu siguranță să îmbunătățim și mai mult experiențele trăite prin The North Quest, iar ideile, de care nu ducem lipsă niciodată, sunt deja trecute pe o coală de hârtie la stânga de mine.
Ne revedem la camp-ul din Munții Rodnei din luna mai, acolo unde vom pune accent pe trasee puțin mai solicitante fizic, dar care vor fi răsplătite cu priveliști incredibile și cu experiențe de neuitat! Data exactă și detaliile le veți afla pe pagina de facebook The North Quest în cel mai scurt timp! Până una alta, vă las în compania unor poze care probabil vor reda mult mai bine feelingul de la Village Warrior Mtb Camp. Pe curând!
Photo credits: Robert Dobai (cadrele mai slabe) și Emil Pop (cadrele mai ‘profi’) !
